Sfântul Duh în teologia şi
viaţa Bisericii
Ortodoxe
Potrivit
teologiei ortodoxe,
care continuă linia pnevmatologiei patristice, Sfântul Duh are un rol deosebit
în Revelaţie şi în Biserica: El duce la înfăptuire lucrarea
lui Dumnezeu în relaţia dintre Dumnezeu şi creatura Sa. El face creatura transparentă
lui Dumnezeu, îi dă "simţirea" lui Dumnezeu. Fără lucrarea
Duhului, cuvântul Revelaţiei nu s-ar arăta sufletelor ca şi Cuvânt al lui
Dumnezeu.
Desigur,
nu trebuie să uităm că punctul culminant al Revelaţiei este întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dar
Duhul Sfânt este Cel care Îl revelează pe Fiul lui Dumnezeu Care-şi asumă
umanitatea. Duhul Sfânt Îl revelează pe Cuvântul lui Dumnezeu încă
înaintea întrupării, din veşnicie.
Fiul
şi Duhul, Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu realizează împreună Revelaţia şi
lucrarea lui Dumnezeu în creaţie. Realitatea fundamentală care explică rolul Sfântului Duh
în Revelaţie şi în Biserică este locul Său în Sfânta Treime.
1. Sfântul Duh în Treime
După învăţătura
ortodoxă, Sfântul Duh purcede din Tatăl şi străluceşte din Fiul. Această
învăţătură şi-a găsit formularea cea mai limpede la patriarhul
Constantinopolului, Grigorie Cipriotul (1283-1289).
Potrivit
acestei învăţături Sfântul Duh, strălucind din Fiul, Îl luminează pe Acesta nu
numai în faţa Tatălui, dar şi în faţa noastră. Astfel, cu iradierea Lui care îl
lumineaza pe Fiul, Duhul pătrunde în conştiinţa noastră şi întăreşte în ea
capacitatea de a-l cunoaşte pe Fiul, şi prin el pe Tatăl.
Dar,
după Sfântul Grigorie Palama, Sfântul
Duh, care purcede de la Tatăl spre Fiul şi străluceţte din Fiul spre Tatăl, nu
îl luminează numai pe Fiul în faţa Tatălui, ci reprezintă şi bucuria Tatălui
pentru Fiul şi bucuria Fiului pentru Tatăl. În această bucurie constă strălucirea
Lui.
Aşa
cum, atunci când străluceşte din Fiul spre Tatăl, Duhul aduce Tatălui
strălucirea şi bucuria Fiului, tot astfel El ne face să strălucim ca nişte fii,
ne îmbrăţişează cu bucuria şi iubirea pentru Tatăl.
Astfel,
Duhul sădeşte şi întăreşte în noi capacitatea de a-L percepe pe Dumnezeu, o
sensibilitate filială. Această sensibilitate ne apare ca simţirea noastră
proprie, subiectivă. Totuşi, ne dăm seama că în ea se găsesc imprimate
sensibilitatea Duhului şi cea a Fiului. Distingem în ea persona noastră,
persona Duhului Sfânt şi persoana Fiului.
Sensibilitatea formează un tot, dar persoanele sunt distincte.
Duhul
nu aduce deci în noi o lumină teoretica, ci o lumină care îmbrăţisează inima
noastră pentru Fiul şi pentru Tatăl. Faptul că Duhul aduce lumina lui Dumnezeu
în noi Mântuitorul îl exprimă în acesti termeni: "Nu voi veţi vorbi,
ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi" (Mt.20,20). Iar Apostolul Pavel
scrie: "Tot astfel Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu
ştim să ne rugăm aşa cum trebuie, ci Duhul însuşi se roagă pentru noi cu
suspine negrăite" (Rom.8,26). Întemeindu-se pe aceste expresii şi pe
învăţătura despre Duhul Care purcede din Tatăl şi străluceşte prin Fiul, astfel
că în acelaşi timp şi Fiul străluceşte în lumina Duhului, Părinţii au
considerat pe Sfântul Duh drept Persoana Care aduce în suflete energia divină,
Care devine în acestea capacitatea de a-L cunoaşte
şi de a-L iubi pe Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama este
cel ce a precizat formularea dogmatică a acestei concepţii. "În primele opt secole,
remarca Paul Evdokimov, am asistat la un ciclu hristologic care a făcut loc în
secolul al IX-lea unui ciclu pnevmatologic. Prin calea isihastă, acesta din
urmă îşi atinge punctul culminant în secolul al XI V-lea şi îşi găseşte
armătura dogmatică în învăţătura Sfântului
Grigorie Palama şi în definiţiile Sinoadelor de la Constantinopol. Adagiul
patristic: "Dumnezeu s-a facut om ca omul să se poata face dumnezeu"
pune "îndumnezeirea" fiinţei umane drept scop al iconomiei mântuirii.
El primeşte o aprofundare decisivă în lumina teologiei Sfântului Duh şi a
învăţăturii energiilor divine" ."Palamismul desăvârşeşte marea
elaborare pnevmatologică a Evului Mediu bizantin căci, după Palama, "energia
necreată este inseparabilă de Duhul Sfânt"".
Aceasta
nu înseamnă că energia divină este proprie numai Duhului, ci că Duhul este Cel
care o introduce în creaţie şi îi dă toata eficacitatea Sa.
Duhul
primeşte de la Tatăl aceeaşi energie necreată ca şi Fiul, dar nu există nici o
confuzie între cele trei
Persoane: Duhul primeşte această energie în felul Său propriu, tot aşa cum
El posedă fiinţa divină în felul Său propriu. În toate privinţele Duhul Sfânt
îşi păstrează rolul de a Treia Persoană în Treime. Şi în niciun chip El nu
poate deveni a Doua, pentru că Treimea nu se poate reduce la o dualitate şi
pentru că fiecare Persoană îşi păstrează în Treime rolul Său distinct. Cea de a
treia Persoană le confirmă pe celelalte două în distincţia lor, nelăsându-le să
se confunde într-una singură, aşa cum se întâmplă în anumite sistematizări ale
filioquismului.
Sfântul
Atanasie scrie: "Domnul a spus că Duhul este "Duhul Adevărului" indicând prin aceasta
faptul că în El Treimea îşi găseşte desăvârşirea" . Numai cei Trei într-o
reciprocitate neîntreruptă fiecare unic şi în acelaşi timp implicându-i pe
ceilalţi fără a-i confunda, reprezintă desăvârşirea existenţei şi a relaţiei.
Trebuie să existe un al Treilea pentru a depaşi dualitatea fără să existe
confuzie a celor Doi. Dacă n-ar exista decât Două Persoane, Ele ar risca fie să
se confunde, fie să se separe total. Numai o a Treia Persoană poate asigura
comuniunea de bucurie a celorlalte Două.
Sfântul
Duh face imposibilă o relaţie impersonală în Dumnezeu, aşa cum tot El face
imposibilă o atare relaţie între oameni. Cea de-a Treia Persoană înseamnă
orientarea Celei Dintâi către Cea de-a Doua, ca şi orientarea diferită a Celei
de-a Doua către Cea Dintâi. Dacă, născându-l pe Fiul, Tatăl aşează în faţa
Acestuia, în loc de nimic, o Persoană Care îi este egală, purcezân-du-L din
Sine pe Sfântul Duh, El nu aşează pe cineva în loc de nimic, ci pe cineva prin
care El însuşi se orientează către Fiul, adică spre o Persoană care există. Şi,
prin această a Treia Persoană nu se manifestă numai bucuria Celei Dintâi faţă
de Cea de-a Doua, ci şi bucuria Celei de-a Doua către cea Dintâi, pentru că
Aceasta este obarşia sau principiul care face să existe tot ceea ce există. Dar
Cea de-a Treia nu este numai un semn al bucuriei Tatălui faţă de Fiul. O
bucurie neîmpărtăşita nu ar fi o adevarată bucurie. Cea de-a Treia îngăduie
Fiului să transforme bucuria primită de la Tatăl în bucurie faţă de Tatăl. Şi
aceasta nu este numai o bucurie proprie Tatălui şi Fiului, ea aparţine
deopotriva Duhului Sfânt Care poartă această bucurie de la Unul la Altul. De aceea, Sfântul Grigorie
Palama scrie: "Astfel Duhul Sfânt este bucuria dinainte de veci a
Tatălui şi a Fiului, în care Aceştia împreună se bucură. Această bucurie este
trimisă de Aceştia Doi celor care sunt vrednici de ea... dar existenţa Sa
(personală) vine numai de la Tatăl". O bucurie care ea însăşi ar fi
impersonală i-ar lăsa pe Cei Doi încă separaţi. Bucuria desăvârşită dintre Cei
Doi cere prezenţa unui al Treilea Care să depăşească orice preocupare de sine
şi să permită celorlalţi Doi să depaşească nu numai separaţia solitară dar şi
dualitatea închisă.
Fiecare
lucrare este realizată de Cei Trei: este bucuria şi strălucirea comună. Dar
fiecare Persoană înfăptuieşte lucrarea comună în modul care îi este propriu.
Sfântul
Duh duce la bun sfarşit fiecare energie sau lucrare divină şi, în acest sens,
se spune că El o desăvârşeşte. Dar El nu ar putea să o ducă la capăt şi să o
desăvârşească, dacă nu ar primi-o de la Tatăl şi nu ar arăta-o prin Fiul, sau
dacă Fiul nu ar arăta-o prin Duhul. În Duhul fiecare lucrare îşi atinge scopul
său pentru că desăvârşita comuniune în Dumnezeu, care există nu numai în fiinţa
comună dar şi în fiecare lucrare, se manifestă şi se înfăptuieşte în Cea de-a
Treia Persoană.
Se
înţelege acum că Duhul joacă un rol deosebit de important în raportul pe care
Dumnezeu îl stabileşte cu creaţia Sa şi în lucrarea Sa de mântuire a acesteia.
Duhul
este bucuria lui Dumnezeu revărsân-du-se asupra creaţiei pentru a asigura o
orientare înnoită a creaţiei către Creatorul său, depăşirea separaţiei dintre
Dumnezeu şi creaţia Sa şi deci realizarea deplină a acesteia. Concentrată în
Sfantul Duh, bucuria lui Dumnezeu se revarsă datorită Lui în inimile noastre,
astfel că suntem introduşi în însăşi bucuria Treimii.
2. Sfântul Duh în Revelaţie
Introducând
energia divină în profunzimea creaţiei, Sfântul Duh suscită, în acelaşi timp şi
în măsura în care această energie vine în întregime de la Hristos, o sensibilitatea
pentru Dumnezeu, pentru prezenţa şi acţiunea divină în viaţa umană şi
în lume. "Fără Duhul, scrie Sfântul Atanasie, suntem străini de Dumnezeu
şi departe de El iar prin împărtăşirea de Duhul suntem legaţi de Dumnezeire. Deci,
a fi noi în Tatăl nu e al nostru, ci al Duhului Care este în noi
şi rămâne în noi, cât îl păstrăm în noi prin mărturisirea (credinţei)". În
Sfântul Duh, şi prin acesta în Hristos,, Dumnezeu îndumnezeieşte creatura,
pentru că Duhul o face transparentă lui Dumnezeu. "în El (Duhul) -notează
mai departe Sfântul Atanasie - Cuvântul
slăveşte creatura şi, îndumnezeind-o, o înfăţişează Tatălui. De aceea, Cel care
uneşte creatura cu Cuvântul, nu poate fi El însuşi o creatură".
Această
sensibilitate este mai întâi capacitatea pe care o primeşte sufletul de a-L
percepe pe Dumnezeu dincolo de toate. Dar cel care devine sensibil faţă de
Dumnezeu devine astfel şi faţă de semenii săi: el îl vede în aceştia pe
Dumnezeu şi îi vede pe ei în Dumnezeu. Această sensibilitate faţă de Dumnezeu
îl face deci pe om în întregime omenesc. Prima treaptă a acestei sensibilităţi
e credinţa. Pe măsură ce aceasta se dezvoltă, intuiţia realităţii transcendente
şi totodată atotprezente a lui Dumnezeu nu încetează să sporească în om. Cel
care are această sensibilitate îl vede pe Dumnezeu pretutindeni, în toate lucrurile.
Sădită în suflet de către Duhul, această sensibilitate este deopotrivă a
Duhului Sfânt şi a omului. Acest sentiment de a fi totdeauna şi pretutindeni în
prezenţa lui Dumnezeu îndeamnă la o rugăciune
neîncetată.
Această
sensibilitate este în acelaşi timp o afecţiune profundă şi un sentiment acut de
responsabilitate faţă de Dumnezeu. Părinţii greci au numit-o aisthesis toii
noos sau "simţirea minţii"
Responsabilitatea
poate să ia forma fricii, a ascultării faţă de o misiune, a obligaţiei de a
evita păcatul, de a duce o viaţă curată. Toată această gamă de sentimente este
produsă de Duhul Sfânt. În fiinţa umană, făptura neînsemnată,
responsabilitatea faţă de Dumnezeu pe care o suscită Duhul ia forma adoraţiei,
dacă este iubire curată, ori pe cea a fricii şi cutremurului, dacă se asociaza
conştiinţei păcatului, ori pe cea a unei misiuni interioare dacă descoperă
obligaţia absolută de a împlini voinţa lui Dumnezeu. Numai Duhul poate să
trezească în noi răspunsul la iubirea şi chemarea Tatălui, pe care Duhul însuşi
ni-l aduce. Numai Duhul poate da acestui răspuns incandescenţă şi bucurie.
Numai Duhul ne poate face să participăm la sensibilitatea şi la
responsabilitatea Fiului faţă de Tatăl.
Toate
aceste atitudini apar la cei care primesc Revelaţia. Dacă, în primele etape ale
Revelaţiei, Duhul lui Dumnezeu i-a uimit pe oameni prin manifestari de putere,
prin mijlocirea unor acte exterioare extraordinare, odată cu profeţii acţiunea
Sa se exprimă mai degrabă prin forţa spirituală şi morală dată lor ca şi
celorlalţi oameni de către Dumnezeu. Iar acest dar implică colaborarea
omului, efortul său de a aprofunda relaţia cu Dumnezeu, pentru a îndeplini
misiunea care i-a fost încredinţată, pentru a duce o viaţă conformă cu voinţa
divină.
Sălăşluirea
şi lucrarea în sufletul omenesc caracterizează pe Duhul Sfânt fiindcă, prin
natura sa, sufletul este pregătit pentru această lucrare a Duhului. Ca expresie
a ipostasului uman, sufletul este o imagine a Logosului divin iar prin atracţia
pe care el o simte în mod natural spre Dumnezeul personal şi spre persoanele
umane, el are în sine încă de la început pe Duhul lui Dumnezeu. Slăbind această
tendinţă spre relaţia cu Persoana supremă şi cu celelalte persoane
umane, păcatul a pus sufletul într-o stare contrară naturii sale.
Sălăşluirea Duhului restabileşte şi întăreşte sufletul în capacitatea sa de
relaţie cu Dumnezeu şi aproapele; prin aceasta el îl restaurează în starea
conformă naturii sale - pros tb ek physeos kallos - cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Tocmai
pentru că reprezintă desăvârşirea relaţiei dintre persoana Fiului şi cea a Tatălui,
Sfântul Duh are capacitatea de a întări relaţia subiectului uman, ca şi chip al
Fiului
dumnezeiesc, cu Dumnezeu şi cu fiecare subiect personal în parte. Astfel,
sufletul devine transparent lui Dumnezeu şi Dumnezeu devine transparent pentru
suflet. Sfinţenia este starea de transparenţă a Duhului devenită interioritate
a sufletului, în timp ce transparenţa sufletului devine interioritate a lui
Dumnezeu. Numai unind subiectivitatea sa cu subiectivitatea Duhului, Sfânt prin
fiinţa Sa, se poate omul sfinţi pe sine. Unit cu Duhul, sufletul devine
transparent, Îi vede pe Fiul şi pe Tatăl, face ca Dumnezeu să străluceasca prin
el. Ca al Treilea, Duhul îl deschide pe om lui Dumnezeu şi pe om omului, pentru
că El însuşi este capacitatea supremă a deschiderii, pentru că El este legătura
de iubire dintre Tatăl şi Fiul. Chiar înaintea întrupării, Sfântul Duh
strălucea în Cuvântul. Totuşi, abia în Hristos se realizează deplina întoarcere
a Duhului Sfânt în fiinţa umană. Fiind ipostasul care şi-a însuşit natura
umană, Hristos poartă în însăşi umanitatea Sa pe Duhul Sfânt în toată
plenitudinea Sa. în întruparea Fiului, Duhul se află
unit în mod ipostatic cu Acesta aşa cum este din veşnicie. Ca om, Hristos L-a
primit astfel pe Duhul pentru totdeauna, aşa cum L-au primit patriarhii, regii
şi profeţii lui Israel
