Ca un medicament împotriva lamentării veşnice ( pe temele
cunoscute de toţi, cât de greu o ducem noi azi şi ce deficitar este sistemul de sănătate, motiv
pentru care pleacă tinerii absolvenţi de medicină şi farmacie) pentru mine este
lectura istoriei noastre. Descopăr mereu motive de uimire. Cum au reuşit unii
să reziste în condiţii extreme, cum au reuşit să rămână fideli unei cauze demult
pierdute pentru alţii. Am citit de multe ori
despre viaţa medicului Dumitru Uţă, pe care îl simt foarte aproape de
sufletul meu. Un exemplu pentru tinerii medicinişti, farmacişti şi teologi. Un
om cu o extraordinare putere de muncă şi dăruire, cu o credinţă lucrătoare,
asemenea sfinţilor din primele veacuri.
Iată câteve date despre doctorul cel fără de arginţi
Doctorul Dumitru Uţă a fost
unul dintre Sfinţii închisorilor comuniste, un adevărat doctor fără de arginţi. A stat închis la Aiud din '41 sau '42 până în 1964. Din '47 - '48 a stat în Zarcă (clădirea
celor ne-reeducabili) până la eliberare. Era un om cu o profundă
credinţă în Dumnezeu şi o mare dăruire faţă de semeni.
Fusese
lăsat de Dumnezeu şi cu un bun chip: înalt, cu ochii albaştri, cu o mică
chelie şi mustaţa tunsă scurt… După ce l-a vindecat pe
directorul închisorii Aiud, maiorul Munteanu, de tifos, a
devenit vocea cea mai cu greutate după director din închisoare, asta
până în '47 - '48. Aşa avea voie să iasă oricând dorea din penitenciar
pentru a face rost de medicamente şi altele, şi se întorcea de fiecare
dată foarte încărcat, cu sacii plini. Odată chiar a
tulburat conducerea cu câte a putut să strângă, medicamente străine,
ş.a., aproape un vagon. Toată lumea temniţei îi cerea ajutorul, gardienii
şi toată funcţionărimea îl chemau frecvent la ei, pe acasă, pentru
felurite probleme de sănătate ale rudelor şi cunoscuţilor.
Astfel a cunoscut-o pe
Veronica, fiica unui gardian, pe care a meditat-o la engleză… Veronica
atât a fost de mişcată de acest om încât l-a aşteptat 20 de ani să
se elibereze. Prin 1967 s-au căsătorit, după ce ea l-a căutat. Se
pare că, împlinindu-se în cele ale duhului, dr. Uţă nu se gândea deloc la
căsătorie. S-a căsătorit cu Veronica numai pentru a-i răsplăti aşteptarea
şi dragostea. Acesteia i-a devenit, cum ea va spune mai târziu, un
adevărat ”părinte sufletesc’”. Dumitru Uţă uimea
cu marea lui putere de muncă, uita pur şi simplu să mănânce, încât de
multe ori cei apropiaţi îl hrăneau…
În timpul epidemiilor era atît de
dăruit încît lăsase toate şi asistenţii săi, care voiau să-l ajute, aveau de
făcut câte o mie de vaccinuri pe zi.
Ţinea cu evlavie post şi
dădea celorlalţi bucăţica de carne ce se întâmpla să vină mai întotdeauna
Miercurea sau Vinerea. La un moment dat s-a ivit ocazia de a se
putea face recurs şi a fi astfel eliberaţi, lucru pe care l-au cerut mulţi.
I s-a propus şi doctorului Uţă aceasta, la care el a răspuns:
”Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?” Şi a rămas în
închisoare. A stat în celulă un an de zile cu Părintele Marcu şi cu
Alexandru Ştefănescu, care-şi aminteşte cum împreună au citit Sf. Scriptură în întregime.
Doctorul era cel care citea cu voce tare pentru toţi. Doctorul Uţă îşi
fabricase singur tot felul de instrumente chirurgicale, pense,
bisturie, cu care opera în închisoare. S-au întîmplat cazuri cînd
medicinişti din Bucureşti au venit la Aiud ca să înveţe de la
el medicină. La ieşirea din închisoare i s-a dat un post de medic, la
ţară. Toată ziua era la „spital” pe care singur şi-l dotase. În scurt timp
a devenit omul cel mai iubit, preţuit peste toate satele din împrejurimi. Nu
primea nici o plată pentru munca lui. Şi cît ar fi vrut oamenii să-şi
arate cumva recunoştinţa! Numai că doctorul lor nu mânca aproape nimic, ci
numai fructe, dar nici de acestea nu primea… Sătenii s-au gândit ce s-au
gândit şi au găsit o cale mai discretă de a-i dărui câte ceva:
îşi deşertau în grădină, pe neobservate, traistele cu fructe. Şi
astfel toată vara şi toamna puteau fi văzute, ca-n poveşti, grămezi de
fructe sub pomii din grădinuţa doctorului Uţă. Securitatea s-a alarmat de
popularitatea ce-o câştigase.
S-a hotărât de sus, ca doctorului să i se dea un post în Bucureşti, ca astfel să i se piardă
”aura”’… - doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-şi dea ultimele examene şi a fost ţinut astfel pe o poziţie mai umilă… Însă s-a impus prin marea lui
dăruire şi competenţă, încât toţi îi spuneau ”doctorul cel mare” - aici îl
găseşte Veronica prin '67.
Vor
avea un fiu, Mircea. Dorinţa doctorului Uţă era ca fiul lui să-I slujească
lui Dumnezeu, adică să devină preot, lucru care s-a şi întâmplat. A lăsat
soţiei şi fiului această mare învăţătură ca moştenire: de a
face pentru aproapele, totul, ca pentru Hristos.
(Mărturisirea unui creștin. Părintele Marcu de la
Sihăstria, Editura Petru Vodă, 2007, pag. 43-45; Revista Rost, Anul X, numărul
106 din februarie 2012, p. 31)
