Părintele Petroniu Tănase,despre provocările vremii

Cu avva Petroniu Tanase despre Athos si provocarile vremii,mai ales că azi este duminica a IIIa din post ,închinată sfintei cruci
Un interviu interesant despre viaţa modernă,în care măsura tuturor lucrurilor a ajuns libertatea şi drepturile omului
(…) – Gheronda, de ce se satanizează omul acum, când are atâta libertate? A tânjit multă vreme românul după simţământul acesta şi mi se pare că şi-l pierde devenind rob la idolul banului, al agonisirii de averi şi al grijii de multe. Şi singur dorul de Dumnezeu se pare că-i lipseşte! Dar cu toate acestea, toţi vor să se mântuiască! Nu cunosc pe nimeni care să vrea să rămână pe „dinafară”!
- Vasăzică faci voia vrăjmaşului şi vrei să te mântuieşti? Faci toate murdăriile acestea, dai drumul şi legiferezi păcatul şi vrei mântuire? M-am crucit când am auzit şi de potlogăria asta cu nepedepsirea incestului! Asemenea urâciune înaintea Domnului! Păi sigur că Dumnezeu se leapădă de tine atunci – că sfinţenia nu poate sta alături de murdărie – şi Satana întunecă minţile celor ce fac nelegiuirile acestea, încât vor ajunge să spună răului bine! Diavolul, „care de la început a fost ucigător de oameni…şi când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8,44) totdeauna va ascunde păcatul sub chipul virtuţii. Într-atâta va perverti vrăjmaşul pe oameni, încât le va inversa valorile! Şi tare mă tem că nu suntem departe de acele vremuri…
- Dacă nu cumva suntem deja sub vreme părinte! Ce-ar trebui să facem însă ca să ieşim din starea asta de păcatoşenie şi să dobândim adevărata libertate, cea întru Hristos?
- Să ştii că Dumnezeu intervine când vrăjmaşul se obrăzniceşte! Domnul ne ajută, dar trebuie ca în primul rând stăpânitorii să se întărească în credinţă! Să pună post şi rugăciune pentru toată ţara şi Dumnezeu se poate întoarce spre noi! A făcut-o cu ninivitenii! Poate interveni chiar şi prin minuni, cum a făcut-o pentru Sfântul Vasile cel Mare în disputa cu arienii din Niceea, când a sfărâmat lacătele bisericii! Dar astăzi a slăbit credinţa la ierarhii ortodocşi şi nu mai are cine să întoarcă poporul spre duhovnicie, spre viaţă curată, aşezată pe rânduielile lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi. Nu vă amăgiţi: că de nu se va curăţi neamul acesta de patimi, Duhul Sfânt nu va veni peste el! Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul!
Fericitul Augustin se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să-L iubească aşa cum mai înainte iubise păcatul, iar un părinte al deşertului spunea: „Doamne, dă-mi voie să te slujesc cum l-am slujit mai înainte pe diavol”!
Este vremea păcatului… A mai ieşit acuma şi sminteala aceasta cu cipurile, care a înfierbântat creştinii şi i-a făcut să uite de alte păcate mari strecurate: de homosexualitate, avort şi incest! Înstrăinarea aceasta de Dumnezeu aduce toate relele în lume…
Mai târziu, în drumul spre cancelarie, mi a spus gheronda să scriu că…
„dacă tot se vorbeşte atâta despre Uniunea Europeană şi de integrare, poate că n-ar trebui să se nesocotească modelul Athosului, care oferă o icoană a globalizării – fără a pierde însă vreo identitate naţională – şi asta pentru că liantul acestor naţii athonite este credinţa! Athosul, chiar prin silueta sa crescătoare, dinspre mare către munte, îţi arată verticala dumnezeiască, calea spre Cer! Nu e doar materie – în dimensiune orizontală –, ci chiar imaginea Sfântului Munte oferă şi o dimensiune spirituală, verticală. Se poate lua ca model Athosul – şi ar fi bine dacă s-ar face treaba aceasta – pentru înţelegerea naţiilor între ele şi respectarea identităţilor lor. De sute de ani trăim împreună greci, ruşi, români, sârbi, georgieni, bulgari şi nu ne-am pierdut identitatea naţională. Nu ne a asimilat nimeni, nicicând. Am rămas un popor ortodox, pentru că nimeni n-a uitat de Dumnezeu vreodată aici! Asta este Athosul de fapt: un popor ortodox!”.
E bine să ai un bătrân înţelept lângă tine, că altfel îţi vei da prea multă crezare ţie şi îţi vei îndreptăţi oricând păcatul!
***

Despre arta rugaciunii
- Spiritualitatea athonită este renumită pentru cultivarea rugăciunii. Spuneţi-ne un cuvânt despre cum se roagă monahii athoniţi!
- Călugărul, când depune voturile de intrare în monahism, i se dau metaniile în mână şi i se spune ca poruncă: “Frate, necontenit să zici „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”. Este cea mai importantă preocupare pe care o are un monah, mai ales că este cu ascultare încă de la începutul vieţii sale călugăreşti şi până închide ochii. Rugăciunea aceasta Doamne Iisuse… pot să o folosească călugării dar şi mirenii, toţi cei care sunt credincioşi. Spun Sfinţii Părinţi un cuvânt cam complicat, dar adevărat: „Cele mari, la cei mici, nu sunt mari. Iar cele mici, la cei mari, nu sunt mici”. Adică rugăciunea minţii este o lucrare foarte înaltă, pentru omul care zice „Doamne, Iisuse Hristoase…”. Însă este altceva la omul din lume decât la pustnicul care zice în pustie „Doamne, Iisuse Hristoase…”. Când spun altceva mă refer la darul contemplării lui Dumnezeu. Se întâmplă mai profund la cel însingurat, rupt de toate cele materiale. Sfinţii Părinţi, când vorbesc de rugăciunea minţii vorbesc de rugăciune şi paza minţii, paza inimii, trezvia. Rugăciunea şi trezvia sunt legate între ele ca sufletul şi trupul. Adică sunt două feţe ale aceleeaşi monede, o parte şi cealaltă, deşi nu sunt suprapuse, merg totuşi împreună. Atunci, rugăciunea minţii nu se poate face oricum şi nu se poate realiza în orice condiţii. Trebuie să fie omul cu mintea curăţită. De ce să fie ea curăţită? În primul rând de imagini şi preocupări excesiv materiale. Oraşele, mai ales, dau foarte puţine şanse omului creştin care se roagă să împlinească acestă condiţie. Merg pe stradă şi văd o reclamă acolo, mai departe alta şi parcă toate sunt aşezate în aşa fel încât să-ţi intre forţat în minte. Eu am mers prin Salonic şi m-a uimit cu câtă nonşalanţă era zugrăvită, pe un afiş imens, o femeie goală. Trece omul şi vede un lucru nepotrivit. Goliciunea devine mod de comunicare doar de sentimente păcătoase. În condiţiile acestea este aproape imposibil să mai vezi templul Duhului Sfânt în trupul omului din lume. Omul cu experienţă păcătoasă trezeşte în sufletul lui simţăminte păcătoase când vede astfel de imagini şi nu se mai poate ruga.
De aceea, unii creştini, s-au retras în mănăstire de la început, au fugit de lume ca să nu mai audă şi să nu mai vadă lucrurile păcătoase în care lumea se bălăceşte permanent.
Paza celor cinci simturi
Dacă omul se duce departe de lume, scapă de auz păcătos şi de vederea păcătoasă. Trăind în lume în toate zilele, fără să vrea, omul aude şi vede lucruri care prin simţuri intră înăuntrul lui. Şi toate aceste impresiuni care vin din afară, de la lucruri, poartă în ele o încărcătură psihologică, sufletească. Trezesc amintiri pe care nu le mai vrei în minte, creează tensiuni sufleteşti nepotrivite, lasă nişte urme murdare, nişte amprente, cum am zice noi, în viaţa sufletească a omului. Un om trăind în societate nu se poate să nu împrumute ceva din păcatele societăţii. Este o vorbă, că „omul este ceea ce mănâncă”. Putem spune că omul este şi ceea ce trăieşte în oraşul lui, în casa lui, în satul lui. Aşa cum, fiziologic, trupul lui şi alcătuirea lui toată este dependentă de materialele care intră în compoziţia mâncării lui, adică ele contribuie la buna stare sau la aşezarea lui, aşa şi aşezarea spirituală a omului este dependentă de toate impresiunile şi gândurile care vin din afară prin cele cinci simţuri.
De aceea Sfântul Nicodim are o lucrare specială, „Paza celor cinci simţuri”. Trebuie omul să păzească simţurile ca pe nişte porţi prin care pot intra şi prieteni, dar mai ales duşmani. Ca nişte ferestre prin care intră din afară impresiile în sufletul omenesc. Ele lasă nişte amprente şi încetul cu încetul modelează întreaga structură a vieţii omeneşti. Toată viaţa sunt înregistrate în suflet tote impresiile şi faptele noastre. Astea vor fi … cărţile care se deschid la înfricoşata Judecată.
Omul, până la sfârşitul vieţii, se modelează permanent cu tot ce aude, cu tot ce vede, cu tot ce trăieşte el. El e ca un sculptor care ciopleşte olecuţă de aici, ciopleşte de acolo, o bucată de lemn. Mai dă dincoace o aşchie, mai dă dincoace o aşchie şi, încetul cu încetul, apare figura. Omul, la sfârşit, apare confecţionat, modelat de tot ce aude, tot ce face. Şi această modelare pe care o face, uneori se vede pe chipul lui, mai ales. Un criminal, sau un beţiv care a trăit o viaţă păcătoasă, se cunoaşte pe figura lui. Figura lui capătă o înfăţişare caracteristică, legată cu păcatul pe care îl face. Şi la alte păcate, la alt fel de păcate. E cunoscut lucrul acesta.
Dar amprentele acestea păcătoase nu rămân numai asupra feţei. Noi suntem obişnuiţi să le vedem pe chip însă ele se imprimă în întreaga fiinţă omenească. Şi atunci, la înfricoşata Judecată, se vor deschide cărţile, adică omul va apărea – printr-o taină a lui Dumnezeu – aşa cum s-a modelat cu tot ce a făcut el, cu tot ce a gândit, cu tot ce a făcut. Spun Sfinţii Părinţi şi mai ales Cuviosul Nifon al Constanţianei, oamenii care au făcut diferite păcate, rele, fără schimbare şi fără pocăinţă, vor rămâne în veşnicie schimonosiţi, ca expresie a sufletului, care după moarte va fi o realitate vizibilă duhovniceşte, şi la Judecată va fi mai vizibil decât trupul. Omul va apărea aşa cum rezultă el din tot ce a făcut. Păcătoşii vor avea figuri schimonosite, schimbate, fiecare strâmbătură arătând păcatele pe care le-au făcut. Atunci, zice Cuviosul Nifon, toată lumea va vedea păcatele pe care le-am făcut în viaţă. Pentru că ele vor apărea în înfăţişarea mea personală, ele vor exprima, ca o oglindire, structura mea afectată iremediabil de păcate. Toate păcatele pe care le-am făcut vor fi exprimate şi toată lumea va vedea păcatele şi stricăciunea pe care le-am făcut-o eu. Ce se spune despre înfricoşata Judecată la slujbă? „Vai, cine va putea suferi această privelişte?” Dacă mie mi-e ruşine să fac un păcat de faţă cu altul, cum voi arăta eu atunci când pe faţa mea se vor vedea toate păcatele pe care le-am făcut şi toată lumea le va vedea?
Înaintea lui Dumnezeu nu este nici casatorie,nici necasatorie, nici barbat, nici femeie, ci aşezarea cea buna
Drumul este unul singur. Aparent greu, dar e cel bun. Drumul desăvârşirii către Împărăţia Cerurilor. Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să meargă pe drumul acesta. Nu este altă cale. O singură cale care ne duce la curăţirea de patimi şi săvârşirea virtuţilor. Monahii sunt mai înainte, merg pe drumul acela. Ei sunt avantgarda şi oamenii credincioşi vin în urmă. Iar măsura şi măsurile oamenilor sunt aşa de mici faţă de darul lui Dumnezeu, încât nu se poate face diferenţe în cazul celor desăvârşiţi.
Au fost credincioşi simpli, din lume, care au întrecut pe călugării care s-au nevoit, cu viaţă înaltă duhovnicească. În Viaţa Sfântului Macarie cel Mare ni se spune că mirenii au întrecut pe monahi. La fel şi în cazul Sfântului Pafnutie. Sfântul Macarie cel Mare făcuse toate performanţele duhovniceşti. Când auzea despre cineva că face o nevoinţă deosebită, o făcea şi el. Făcuse şi posturi şi privegheri şi nevoinţe. Şi ce va mai fi ce n-am făcut eu?, gândea sfântul. Ce poate să mai facă? Nu din mândrie. Se gândea: ce să mai fac eu că nu am făcut până acum? Şi i s-a arătat un înger şi i-a zis: “Macarie, îţi închipui că ai făcut mare scofală? Uite, sunt două femei, în satul cutare, care te-au întrecut. Au făcut şi mai mult decât tine”. El fuge repede, pune mâna pe băţ, se duce să găsească femeile. Erau femei căsătorite, care aveau copii. Ce faceţi? Până la urmă i-au spus că ele nu fac mare lucru. Trăiesc cu bărbaţii lor, dar s-au gândit în sinea lor să se ducă la mănăstire. Trăiau într-o casă, două femei oarecare, căsătorite cu doi fraţi. Femei diferite. Şi ele, acolo înăuntru, se gândiseră mai întâi să intre în viaţă, cum era atunci, feciorească, mănăstirească. Şi bărbaţii le-au spus: dacă ne-am căsătorit, acum trăim în familie, nu mai umblaţi după alte treburi. Şi nu s-au putut duce la mănăstire. De aceea s-au gândit să trăiască ele viaţa călugărească în duh, să nu se certe niciodată, să facă milostenie cât pot face, să se roage lui Dumnezeu, să trăiască în pace cu toată lumea. Şi au ajuns la desăvârşire făcând toate, de bună voie, lucruri pe care un călugăr le face din ascultare. Că înaintea lui Dumnezeu nu este nici căsătorie, nici necăsătorie, nici bărbat, nici femeie, ci aşezarea cea bună, pe asta o cere Dumnezeu. Măsura lui Dumnezeu, faţă de puţinul pe care îl face omul, să ţii cont de Dumnezeu şi de voia lui. Atunci puţinul pe care îl face călugărul înaintea lui Dumnezeu şi puţinul pe care îl face, în general, omul pe pământ, călugăr, mirean, nu contează, pentru că aceeaşi aşteptare o are Dumnezeu de la tot omul, or face ei ceva, dar plinătatea cea mare, desăvârşirea o dă darul lui Dumnezeu.