ocultismul forma pervertită a sacralităţii,cap.V

Dacă Cabala a avut un rol important în iudaism,iar apoi în oculta ,,creştină”alchimia a a fascinat secole,reprezentând un domeniu la care nu mulţi au avut acces
Alchimia este o altă disciplină a filozofiei oculte. Conform specialiştilor a început să se manifeste în antichitatea greacă, deşi unele izvoare precizează o existenţă anterioară (există o legendă care menţionează că regele Solomon care a cheltuit averi impresionante pentru construirea templului şi a curţilor palatului nu putea strânge atâtea fonduri cu toate birurile puse asupra poporului: de aici se postulează ideea că Solomon cunoştea un mijloc de a fabrica aur în cantităţi mari). Termenul luat din limba greacă desemna modalităţile de preparare a aurului şi a argintului. La început alchimiştii greci au dorit să obţină imitaţii de aur, argint şi pietre preţioase prin metode şi tehnici luate din Egipt, precum şi din vechile tratate despre coloranţi, care le-ar fi permis acest gen de lucrări.
Primul alchimist demn de acest unme este considerat gnosticul Zosima Panopolitanul (secolul III). Dacă înainte anticii se mulţumeau cu obţinerea unor aliaje care imitau metalele preţioase, Zosima a dezvoltat chrysopea sau arta sacră de a face aur, urmărind în egală măsură un scop mistic şi material. Pelagios şi Iamblichos legau această artă de misterele templelor egiptene, transmise ulterior în mai multe zone geografice (China, Arabia). În Occident cel mai vechi tratat de alchimie datează din secolul al XII-lea (în 1182 Robert din Chartres face prima traducere latină a unui manuscris arab). În secolul al XIV-lea se vor da legi de persecutare a alchimiştilor, care în ciuda tuturor greutăţilor, şi-au continuat activitatea.
Caracteristic pentru gândirea alchimiştilor era teoria transmutaţiei, conform căreia un metal se putea schimba în altul. Porneau de la vechea teorie asupra metalelor, care erau împărţite în metale perfecte şi imperfecte. Metalele imperfecte erau alterabile în timp (oxidabile), cum ar fi: fierul, plumbul, cositorul, arama. Metalele perfecte erau considerate cele nealterabile la foc şi rezistente la agenţi chimici, cum ar fi aurul şi argintul. Toate aceste metale earu constituite în opinia alchimiştilor din două elemente: sulful şi mercurul, însă în proporţii variabile. Astfel aurul era format din mult mercur şi puţin sulf, ambele în stare pură. Cositorul era format din mult sulf şi puţin mercur, impur. Alchimiştii credeau că datorită transmutaţiei reuşesc să aducă metalele de la starea imperfectă la starea perfectă. Metalele erau considerate masculine sau feminine, în stare să procreeze. Toate cercetările alchimice se bazau pe lungi studii care menţionau că aurul este compus şi dintr-un spirit subtil şi „sare şi balsam de astre, care atunci când se unesc nu dau decât o licoare mercurială”. Deviza alchimiştilor era „citeşte, citeşte, reciteşte, roagă-te, lucrează şi vei găsi”. La prima vedere, deviza vechilor alchimişti nu este suspectă de nimic anticreştin. Totuşi, alchimiştii erau suspectaţi de Biserică pentru motivul că ar încerca prin experienţele lor să-L egaleze pe Dumnezeu. Ei încercau să obţină nu numai bogăţii materiale, ci şi elixirul vieţii veşnice. Unii se ocupau de palingenezie sau arta de a face să renască o plantă din cenuşa ei sau posibilitatea de a crea un om în miniatură, homunculus. În timpul Renaşterii a existat o tendinţă de a raporta Alchimia la Cabală şi la Înalta Magie, dând naştere la un nou curent Voarhadumia. Cuvântul este derivat din vechea limbă caldeeană, ce înseamnă „aur din două lucruri roşii”. Voarhadumia trebuie considerată ca o ştiinţă cabalistică a metalelor. Ea avea în vedere transmutaţia metalelor, precum şi implicaţiile metafizice din alchimie, cum ar fi: legile secrete ale materiei, posibilitatea de transcendenţă a sufletului şi a trupului. Rosacrucienii au îmbrăţişat acest mod de gândire, realizând spiritualizarea alchimiei, anunţând venirea unui nou „mesia”, numit Eli Artiste, care va salva lumea prin mijloacele alchimiei. Alchimiştii se numeau filozofi, iar arta lor cea mai înaltă se numea filozofie. Adevărata filozofie (alchimia) trebuia să aibe ca scop Marea Operă, adică realizarea Pietrei filozofale, iar ca metodă era folosită Marea Artă. Gândirea alchimică era denumită adeseori „filozofie ermetică”, pusă sub numele lui Hermes Trismegistos. Elementele utilizate în laborator pentru experienţe erau numite materii filozofale. Recipientul principal purta numele de „oul filozofal”, unde se puneau elementele pregătite pentru coacere. Punctul de plecare al Marii Opere este fabricarea materiei prime ce va fi pusă apoi în oul filozofal. Această materie era denumită de adepţi cu numele azoth (dar şi cu alte nume simbolice) şi conţinea patru elemente fundamentale ce urmau să fie sămânţa metalelor. Era utilizat sulful şi mercurul ca elemente fundamentale. Alchimiştii distingeau două tipuri de mercur: cel obişnuit şi mercurul principiu, care era mama vie a tuturor metalelor. Sulful era considerat ca sămânţă a metalelor, adică principiul masculin, care zămisleşte împreună cu mercurul celelalte metale. Pentru a obţine materia primă în vederea realizării pietrei filozofale, alchimiştii au făcut eforturi uluitoare, utilizând metode numite de ei magister (tehnici utilizate pentru a preface un corp în praf, pentru coagularea substanţelor, înlăturarea unei calităţi rele dintr-un amestec sau transformarea unei substanţe otrăvitoare în balsam, descompunerea unui corp pentru a putea analiza principiile din care a fost alcătuit). S-a încercat captarea „mercurului universal al naturii”, prezent în concepţia alchimiştilor pretutindeni în natură, ca spirit al universului. Fabricarea pietrei filozofale implica principiul transmutaţiei, această piatră având puteri magice ce putea transforma metalele imperfecte în aur. Termenul de „piatră” este utilizat în alchimie în mai multe sensuri, în funcţie de raportul cu cele trei stări ale Operei (sau ceel trei grade de perfecţiune):
- piatra din primul ordin este materia filozofilor (alchimiştilor), perfect purificată şi redusă la starea mercurială.
- piatra din al doilea ordin este aceeaşi materie, dar coaptă şi fixată în sulf incombustibil.
- Piatra din cel de al treilea ordin este aceeaşi, dar fermentată, multiplicată şi împinsă la ultima perfecţiune.

Piatra filozofală este cea a ordinului trei ajunsă la perfecţiune, transmutând toate metalele imperfecte.
Marea Operă se împlineşte în trei etape:
- sublimarea (extragerea mercurului şi putrefacţia);
- dealbaţia (fixarea spiritelor materiei în culoarea albă);
- rubificaţia – trecerea spre culoarea roşie a materiei, culoare ce simbolizează perfecţiunea.

Marea Operă depinde de trei focuri: focul natural, focul împotriva naturii şi focul nenatural.
- focul natural – este considerată temperatura proprie a corpurilor sau uneori lumina soarelui.
- focul împotriva naturii – sunt considerate substanţele corozive.
- focul nenatural - este focul sau mijloacele pentru obţinerea focului, pentru a obţine cele patru trepte de căldură ale magistrelor (primul grad – focul din bălegar, mai slab, puţin călduţ; al doilea grad – baia de cenuşă, puţin mai tare ca primul; al treilea grad – baia de pilitură de fier; al patrulea grad – focul de roată, când focul împrejmuieşte vasul cu materie)

Secretul cel mai mare consta în dizolvarea materiei, fiind considerată adevărata artă.
Principiul transmutaţiei, utilizat secole de alchimişti, este utilizat azi în gândirea New Age şi raportat la existenţa umană, pentru a ajunge la homo novus, omul viitorului, omul ce va fi capabil să capteze noi energii şi să trăiască o viaţă superioară.
Pr Tudor Budeanu
Va urma