Părintele Gherasim Iscu: "Iubiţi pe cei ce vă prigonesc"

Grigore Iscu s-a născut la 21 ianuarie 1912, în comuna Poduri, judeţul Bacău. Părinţii săi, Grigore şi Elena, i-au insuflat din copilărie credinţa ortodoxă şi iubirea aproapelui. Grigore Iscu a pornit de tânăr pe drumul aspru al călugăriei, intrând ca frate de mănăstire la Bogdana, Bacău.
Între anii 1925-1928 urmează cursurile seminarului monahal de la mănăstirea Neamţ, până când această şcoală s-a desfiinţat, continuându-şi studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, apoi la seminarul de la mănăstirea Cernica. Ulterior s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care o va absolvi, din cauza greutăţilor în 1942.
În 1932 fratele Grigore a intrat în mănăstirea Tismana unde a fost hirotonisit ca ierodiacon, apoi ieromonah cu numele de Gherasim. În data de 15 aprilie 1937 este numit stareţ al Mănăstirii Arnota. Aici a lucrat la refacerea mănăstirii, distruse de un incendiu, până în 1939, când a renunţat la stăreţie.
Lăsând în urmă Arnota, părintele Gherasim intră în mănăstirea Cernica, în postul de bibliotecar-contabil la Seminarul Cernica. Odată cu lovitura de stat dată de Generalul Ion Antonescu în ianuarie 1941 începe şi prigoana împotriva legionarilor.
În acest context, postul pe care îl ocupa părintele Gherasim s-a desfiinţat pe motiv că biblioteca Mănăstirii era formată în mare parte din cărţi legionare. De la Mănăstirea Cernica pleacă la 1 aprilie 1942, fiind trimis de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, în Transnistria pentru ocrotirea ortodoxiei şi a românilor de peste Prut.
În Transnistria a ctitorit biserici, fiind totodată preot, profesor de religie şi învăţător. La întoarcerea în ţară, în mai 1943, părintele Iscu se stabileşte la mănăstirea Tismana, unde va fi numit exarh al mănăstirilor din eparhia Olteniei (iunie 1943 - aprilie 1945). În cursul anului 1943 primeşte stăreţia mănăstirii, ca protosinghel.
În noua calitate, părintele Iscu reface mănăstirea Tismana - care în timpul prigoanei antonesciene încetase să mai funcţioneze ca mănăstire şi devenise închisoare pentru preoţii legionari.
Odată cu instaurarea regimului comunist în România, începe prigonirea Bisericii şi a întregului neam românesc. Oamenii găsesc scăpare din calea arestărilor în munţi. Nuclee ale rezistenţei anticomuniste apar în toate zonele ţării. În Oltenia, membrii unui nucleu al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, condus de generalul Ioan Carlaont, ajung în legătură cu stareţul Mănăstirii Tismana în toamna anului 1947, cerându-i găzduire pentru luptători şi hrană; totodată, încercaseră să monteze un aparat de emisie-recepţie în mănăstire. Pe fondul acestei colaborări intervine arestarea Părintelui la 26 septembrie 1948 pentru uneltire împotriva ordinii sociale.
În urma procesului intentat grupului de rezistenţă din Oltenia, se dă sentinţa şi în cazul Părintelui, care este condamnat la 10 ani temniţă grea. Începe executarea sentinţei la Penitenciarul Craiova, unde este anchetat brutal pentru a mărturisi faptele pentru care fusese arestat şi pentru a divulga numele celor din rezistenţă. Părintele suporta cu deosebit curaj ancheta şi torturile fără a trăda. Din Penitenciarul Craiova va fi mutat la Aiud în anul 1949, când închisorile politice vor fi împărţite pe categorii: elevii la Târgşor, studenţii la Piteşti, membrii partidelor istorice la Sighet, femeile la Mislea, legionarii la Aiud. La Aiud, Părintele este forţat să renunţe la hainele de călugărie (pe care a fost lăsat să le poarte în timpul detenţiei de la Craiova). În temniţă, Părintele înseninează inimile deţinuţilor prin puterea credinţei şi formează alături de Sfinţii Aiudului o rezistenţă de netrecut împotriva Întunericului, cea mai importantă “armă” a lor fiind practicarea rugăciunii inimii. Erau supuşi la cele mai grele şi umilitoare munci (cu predilecţie să cureţe closetele), brigadierii lor erau aleşi dintre cei mai păgâni oameni care s-au aflat la Canal şi care s-au pervertit până într-atât, încât se pretau la orice slugărnicie.
Între torţionarii Părintelui Iscu de la Canal s-a distins prin cruzime un oarecare Vasilescu, deţinut de drept comun care îmbrăţişase reeducarea fiind integrat ca torţionar în brigada hoţilor. Preoţii închişi la Canal au servit drept exemplu de smerenie şi rezistenţă tuturor deţinuţilor, dându-le putere să reziste şi să respingă reeducarea.
Cu riscuri enorme şi plătind faptele cu propriul sânge, preoţii de la Canal oficiau în fiecare zi Sfânta Liturghie aducând astfel pe Hristos în mijlocul Infernului.
În timpul detenţiei de la Canal, Părintele Iscu s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză şi a fost transferat la Spitalul Penitenciar Târgu Ocna. Părintele a fost repartizat în Camera 4 Spital - camera în care erau deţinuţii aflaţi pe patul de moarte. Chiar dacă se afla într-un spital penitenciar, asistenţa medicală era aproape inexistentă, iar despre medicamente nici nu putea fi vorba.
Deţinuţii care aveau cunoştinţe medicale îşi riscau sănătatea îngrijindu-i pe cei contagioşi. Camera 4 Spital era mereu supraaglomerată, astfel că deţinuţii se aflau câte 2-3 într-un pat.
Părintele Gherasim împărţea patul cu generalul Todirescu (fost comandant pe ţară al Jandarmeriei în timpul regelui Carol II şi al lui Antonescu) pe care l-a întors către credinţă, salvându-i sufletul de noaptea Iadului.
Părintele Gherasim Iscu, în care strălucea harul lui Dumnezeu, şi-a cunoscut mai dinainte ziua morţii, anunţându-i pe cei apropiaţi data şi rugând să-i fie spălat trupul (după rânduială). Înainte de a părăsi această lume, Părintele Iscu a făcut un gest care le-a arătat celor prezenţi măsura sfinţeniei sale.
Acel deţinut, Vasilescu, torţionarul de la Poarta Albă, ajunsese şi el la Târgu Ocna cu plămânii mâncaţi de cavernele tuberculozei. În 25 decembrie 1951 Părintele Iscu a cerut să fie ridicat din pat şi dus la căpătâiul lui Vasilescu - aflat în aceeaşi camera. Cu cea mai mare dragoste creştină i-a spălat faţa, l-a sărutat şi i-a dăruit iertarea păcatelor.
Vasilescu s-a spovedit atunci victimei sale de la Canal şi, primindu-L pe Hristos în trup şi în suflet, a căpătat liniştea de care avea nevoie. Părintele Iscu a fost aşezat apoi în pat şi, la rugămintea sa, au fost citite rugăciunile, apoi a plecat la Domnul auzind cântări îngereşti.
În aceeaşi noapte - a Sărbătorii Naşterii Domnului - Părintele Iscu şi Vasilescu au plecat împreună la Domnul împăcaţi. Asemeni tâlharului care pe Cruce Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi se căieşte pentru faptele sale, aşa pleacă şi Vasilescu din lumea aceasta - de mână cu Sfântul Gherasim Iscu.
Trupurile lor au fost aruncate noaptea, cum obişnuiau comuniştii să-şi ascundă crimele, în gropile comune de lângă Penitenciarul Târgu Ocna.
Moartea Părintelui Iscu a fost transpusă în versuri de către Aurel Constantin Dragodan, deţinut politic şi apropiat al Părintelui:
"Cu faţa ca de ceară,/ Cu trup firav ca de sfânt bizantin,/ Părintele Gherasim a fost dus într-o seară,/ Învăluindu-ne cald în surâsu-i blajin./ Zile de boală din carne i-au rupt/ Şi-acum doar o piele-i înfăşoară osul,/ Dar tainic el spune rugăciunea inimii neîntrerupt:/ Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul".
Această pildă a închisorilor se regăseşte astăzi spre veşnică amintire în Acatistul Sfinţilor Români din Închisori. Icosul şi Condacul 9 mărturisesc sfinţenia grupului de credincioşi închişi la Târgu Ocna, amintind de Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor - şi de cutremurătoarea minune a iubirii creştine înfăptuită în chip strălucit de Părintele Gherasim:
Condacul al 9-lea:
Lumina a răsărit în temniţa suferinzilor de la Târgu Ocna, căci ca un soare a strălucit într-însa, senin la suflet şi chip, sfântul temniţelor româneşti, mângâierea suferinzilor şi lauda nevoitorilor, cel ce în trezvie şi rugăciunea inimii petrecând, darul Duhului Sfânt a agonisit, şi sfârşitul mai dinainte cunoscându-şi, cu bucurie s-a mutat la Domnul, cântând: Aliluia!
Icosul al 9-lea:
„Iubiţi pe cei ce vă prigonesc” a poruncit Hristos, iar voi, Sfinţilor, cuvântul Lui întocmai l-aţi împlinit, că la Târgu Ocna în noaptea Naşterii Domnului un preot muribund a cerut să fie dus la cel care cumplit îl chinuise, şi mângâindu-l cu blândeţe i-a spus: „Te iert din toată inima şi cred că Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El”.
Iar acela, căindu-se, cu lacrimi s-a mărturisit, şi în aceeaşi noapte amândoi la Domnul cu pace au plecat, iar noi minunându-ne de puterea dragostei vă lăudăm zicând: [...]
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!
I.P.S. Patriarhul Teoctist: "...să avem pilda Sfântului Nicodim şi a altor mari părinţi din această mănăstire (Mănăstirea Tismana), care şi-au dat sufletul pentru credinţă, aşa cum este şi neuitatul stareţ al mănăstirii, părintele Arhimandrit Gherasim Iscu. A murit în închisorile comuniste apărând credinţa şi dând mărturie de anii grei, de cele cinci decenii pe care le-am străbătut pentru a ne salva credinţa"

de Cezarina BĂRZOI, Ionuţ BĂIAŞ, HotNews.ro