Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea faceţi-le şi voi lor” (Lc. 6, 31)

Fraţi creştini,

Sfânta Evanghelie din această Duminică este parte a unei cuvântări mai lungi cunoscută sub numele de predica de pe munte. Este cuvântarea în care Domnul Iisus Hristos prezintă o mare parte din învăţătura Sa, de aceea predica de pe munte, poate fi considerată o mică evanghelie. Pericopa de astăzi începe cu regula de aur a credinţei noastre, adică tot ce aşteptăm să ni se facă de cei din jurul nostru să facem şi noi la fel. Nimeni nu doreşte să fie trecut cu vederea, să fie bârfit, înjurat, toţi dorim să avem respectul celor din jur şi să beneficiem de ajutor atunci când avem nevoie, însă nu toţi suntem în stare să facem acest bine celui de lângă noi.
Evanghelia de azi merge mai departe şi ne cere să ajutăm dezinteresat pe toţi oamenii, nu doar pe aceia de la care sperăm să obţinem ajutor la rândul nostru, deoarece la fel procedează şi cei ce nu sunt creştini; noi trebuie să acordăm ajutor tuturor, fără să gândim prea mult la cine solicită, dacă merită sau nu. Este extraordinar gestul de solidaritate umană şi dragoste creştină de care au dat dovadă unii intelectuali creştini condamnaţi la ani grei de temniţă pentru credinţa lor şi care în condiţii extrem de grele fiind epuizaţi fizic, au găsit puterea de a ajuta pe alţii mai suferinzi ca ei, nu au renunţat la idealurile lor, reuşind aproape imposibilul, acela de a păstra vie memoria lor, rămânând pe mai departe medici, profesori, poeţi, oameni de cultură. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că acolo, în cele mai grele condiţii, a ascultat cele mai strălucite cursuri de filosofie, istorie, literatură, de la oameni care au socotit că încă mai pot face ceva unii pentru alţii. Cerinţa cea mai mare a evangheliei de azi este unică, deoarece nici o religie nu cere ceva asemănător, nimeni până la Domnul nostru Iisus Hristos nu a dus la îndeplinire asftel porunca iubirii, încât să-şi iubească vrăjmaşii. Iubirea are fără îndoială multe aspecte, însă numai noi creştinii ne distingem prin porunca iubirii vrăjmaşilor noştri. Pentru cei ce reuşesc, răsplata este multă în ceruri, fiind numiţi fii ai Celui Preaînalt. Nu este desigur o poruncă uşor de împlinit, însă noi ştim că drumul spre cer nu este uşor. Ne amintim de rugăciunea rostită de Domnul când era pe cruce cerând îndurare pentru cei care îl răstigniseră, de sfinţii mucenici din primele veacuri creştine care se rugau pentru persecutorii lor, dându-ne seama că drumul ales de ei este cel bun. Ura atrage ură, agresiunea aduce agresiune, iubirea aduce iubire. Deşi greu de realizat, dar nu imposibil, imperativul iubirii este leacul pentru lumea bolnavă în care trăim, amintindu-ne că dragostea adevărată este departe de a fi ceea ce ni se prezintă de media, şi că pentru susţinerera ei este nevoie de efort, indiferent că vorbim de iubirea unei persoane, a ţării sau a profesiei. Încerc să-mi imaginez de câtă dragoste aveau nevoie acei atleţi ai lui Hristos, pentru a putea profesa în condiţii de neimaginat (medicul Uţă, condamnat la ani grei de temniţă a continuat să acorde asistenţă medicală în detenţie, confecţionându-şi singur aparatele necesare, rămânând loial profesiei sale, ce a devenit vocaţie pentru o viaţă), ducând mai departe idealul lor. Pentru aceasta e nevoie de dragoste creştină, singura capabilă să treacă peste limitele considerate de unii imposibile. Astfel ne cere Hristos Domnul nostru să iubim, ştiind că iubirea este mai tare ca moartea

Pr. TUDOR Budeanu