Pesonalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ puţin cunoscut faţă de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903 în comuna Biertan, din fostul judet Târnava Mare, şi-a făcut studiile secundare la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a susţinut şi un strălucit doctorat pe tema epiclezei euharistice.
Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit ci şi si un om de acţiune, ştiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în acelaşi timp stăpânul turmei dar şi slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. Din îndemnul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s-au cununat civil şi religios, primind astfel binecuvântarea bisericii.
Era în acelaşi timp un orator desăvârşit, ţinând adesea predici din amvonul catedralei episcopale. Ştia exact ce să spună pentru a mângâia şi întări inimile credincioşilor şi, în acelaşi timp, cum să spună, pentru ca toţi să înţeleagă învăţătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu plină, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.
În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord şi nord-vestul Ardealului. O parte importantă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de ţară, din fericire vremelnic. Cunoscând prestanţa şi intransigenţa episcopului Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromâneşti, autorităţile horthyste l-au expulzat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beiuş, continuând să slujească, să ctitorească şi să spere.
Recucerirea Basarabiei, Bucovienei de Nord şi crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape şase luni în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renaşterea vieţii creştine. Dacă Basarabia şi Bucovina fuseseră numai un an sub ocupaţie sovietică, Nicolae Popovici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planurile, după 20 de ani de acţiune continuă. De aceea el nu a obosit să denunţe această plagă a umanităţii, deopotrivă prin cuvâtări şi prin scris.
Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar şi machează începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârşit la Oradea, dar vederea răspândirii unei ideologii inumane şi atee chiar în propria ţară nu-l poate lăsa indiferent.
Atunci, dintre toţi el a ales calea unei opoziţii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va mulţumi cu simpla supunere a bisericii, ci va încerca distrugerea ei. În acţiunile sale el a respectat permanent canoanele şi tradiţia bisericii. După cum se ştie, Biserica ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvolatrea vieţii religioase. Dar deşi respectă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor în afacerile ecleziastice şi libertatea de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de stat, biserica are dreptul să reacţioneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta şi opri abuzurile statului comunist faţă de biserică. Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a numi pe protopopi, a cerut ca preoţii să nu mai fie arestaţi fără ştirea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor retinuţi. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure liniştea liturghiei. S-a opus unificării Bisericii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, considerând că lucrurile făcute prin forţă nu au durabilitate. De asemenea, a căutat să limiteze influenţa sindicatului de la episcopie, calul troian al comuniştilor în viaţa bisericii.
În ceea ce priveşte predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace şi alte aspecte pe care comuniştii le-ar fi dorit promovate de preoţi. În schimb el vorbea de măreţia credinţei creştine, de speranţă în mai bine, de valorile naţionale.
Pentru Securitatea care nota conştiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevoluţionare. În ochii autorităţilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galaţi, s-au izbit de afirmaţia categorică a lui Dej şi Groza, care au spus că, dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.
Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus şi odihneşte în catedrale din Oradea.
După cum am spus, Securitatea consemna toate predicile episcopului orădean, astfel că în dosarele sale se află dovezi consistente ale curajului cu care acesta rostea adevărul. În cele ce urmează, oferim cititorului câteva fragmente ilustrative din acestea.
Fragment din predica ţinută cu ocazia Sfintelor sărbători ale Paştelui, aprilie 1950
„Iisus Hristos a fost înconjurat de duşmani recrutaţi din jurul său şi de către autorităţile militare, care l-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldaţi înarmaţi, care în faţa adevărului au căzut cu faţa la pământ, pentru că adevărului nimeni nu-i poate sta împotrivă. Ucenicii lui Hristos pentru dreptate şi pentru credinţă au fost schingiuiţi, batjocoriţi, au fost supuşi persecuţiilor şi restricţiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâţi.
După cum în trecut Biserica a ieşit învingătoare, după cum Iisus a îngropat pe toţi duşmanii săi, tot aşa biserica va îngropa pe toţi acei care vor lupta împotriva ei...
Luptaţi pentru apărarea credinţei lui Hristos. Luptaţi pentru apărarea bisericii Lui. Nu vă temeţi, nu fiţi vânzători şi trădători ai lui Iisus, iubiţi-l pe Iisus. Cine Îl iubeşte pe Iisus suferă pentru el şi nu se teme de nimic.”
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.2, f. 21
Fragment din predica ţinută la mănăstirea Isbuc, cu ocazia unei procesiuni, în faţa a o mie de oameni, mai 1950
„Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu şi nici nu cred în el, acestor oameni nu le vor reuşi planurile lor, căci fără Dumnezeu nu se poate face nimic...
Oamenii uită de Dumnezeu şi din nimica se ridică în posturi de răspundere şi caută să ajungă în posturi cât mai mari, fără să gândească că acele grade le poate pierde, dar pe Dumnezeu nu poate să-l piardă niciodată, deoarece credincioşii trebuie să lupte cu duşmanul care este contra lui Dumnezeu. Să mergem pe drumul pe care a mers Hristos, pe drumul presărat de sânge. Dovada sunt ucenicii care au fost arşi de vii pe rug şi omorâţi în chinurile cele mai grele. De aceea, fiecare creştin, fiecare credincios, trebuie să lupte pentru credinţă.”
„La sfârşitul predicei, consemnează informatorul, Popovici a îndemnat pe cei prezenţi să lupte pe linia religiei contra duşmanului care nu vrea să ştie de Dumnezeu şi de suferinţele Mântuitorului.”
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 130
George ENACHE
Preluat de pe www.rostonline.org/rost/iul2003/popovici.shtml