Cuvant despre mandrie a Sf. Ioan Scararul

1. Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osândirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înainte-mergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpânire (de draci), izvor al mâniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabila amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei.
2. Începutul mândriei e sfârşitul slavei deşarte. Mijlocul ei este dispreţuirea aproapelui, vestirea neruşinata a ostenelilor proprii, lauda de sine în inimă, ura mustrării. Iar sfârşitul ei este tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu, fălire cu râvna sa, nărav drăcesc.
3. Să ascultăm toţi cei ce voim să scăpăm de groapa aceasta. Patimii acesteia îi place de multe ori să-şi ia hrana chiar din mulţumirea adusă lui Dumnezeu. Căci la început nu se gândeşte să tăgăduiască cu neruşinare pe Dumnezeu.
4. Am văzut un om mulţumind lui Dumnezeu cu gura şi fălindu-se cu cugetul. Mărturiseşte despre aceasta fariseul acela, care a spus în chip făţarnic: “Iţi mulţumesc, Dumnezeule” (Luca XVIII, 11)
5. Unde s-a întâmplat o cădere, acolo s-a sălăşluit mai înainte mândria. Al doilea lucru e vestitor al celei dintâi.
6. Am auzit pe careva din cei cinstiţi de mine: “Gândeşte că douăsprezece sunt patimile de necinste. De vei iubi cu voia pe una din ele, adică închipuirea de sine, ea va umple locul celor unsprezece“.
7. Călugărul ce se înalţă cu cugetul se împotriveşte cu cuvântul. Dar cel smerit cu cugetul nu ştie să se împotrivească nici măcar cu privirea. Chiparosul nu-şi pleacă ramurile ca să se întindă pe pământ. Nici monahul cu inima mândră, ca sa facă ascultare.
8. Bărbatul cu inima mândră doreşte să stăpânească. Astfel, nu poate să nu se piardă până la capăt, precum se întâmplă de obicei; mai bine zis, nici nu voieşte.
9. “Celor mândri Domnul le stă împotrivă” (Prov. XVI, 5; I Petru V, 5). Şi cine poate să-i miluiască pe ei? “Necurat este la domnul tot cel mândru cu inima” (Prov. XVI, 5). Şi cine va putea să-l curăţească pe unul ca acesta?
10. Pedeapsa celor mândri e căderea, iar îmbolditor, dracul. Pedepsirea lor este ieşirea din minţi. De cele dintâi au fost tămăduiţi adeseori oamenii de către oameni. Dar cea din urma nu poate fi vindecata de oameni.
11. Cel ce respinge mustrarea îşi întipăreşte patima. Iar cel ce o primeşte s-a dezlegat de legătura ei.
12. Dacă un oarecare a căzut din ceruri numai prin această patimă, fără alta, trebuie văzut dacă nu cumva se întâmplă ca cineva să se suie la cer numai prin smerenie, fără virtute.
13. Mândria este pierderea bogăţiei (duhovniceşti) şi a sudorilor. “Strigat-a şi nu era cine să-l mântuiască” (Ps. XVI, 4, 5), fără îndoială pentru că a strigat cu mândrie “către Domnul, şi nu l-a auzit pe el”; fără îndoială pentru că pricinile împotriva cărora se ruga nu le curma.
14. Un bătrân foarte cunoscător îl sfătuia duhovniceşte pe un tânăr ce se trufea. Iar acesta, orb fiind, zise: “Iartă-mă, părinte, nu sunt mândru”. Iar prea înţeleptul bătrân zise către el: “Şi ce altă dovadă mai vădită a patimei acesteia ne poţi da, fiule, decât cuvântul pe care l-ai spus: nu sunt mândru“ Mult le ajută unora ca aceştia supunerea, vieţuirea mai îngreuiată şi mai supusă necinstirilor şi citirea nevoinţelor mai presus de fire ale părinţilor. Poate măcar aşa vor avea o mică nădejde de mântuire cei ce bolesc de patima aceasta.
15. E ruşine să se mândrească cineva cu podoaba străină, dar e nebunia cea mai de pe urmă să se fălească, prin închipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu. Făleşte-te numai cu înfăptuirile tale dinainte de naştere. Căci cele de după naştere Dumnezeu ţi le-a dăruit, ca şi naşterea însăşi.
16. Numai virtuţile ce le-ai făptuit fără minte sunt ale tale. Căci mintea ţi-a dăruit-o Dumnezeu. Arată nevoinţele purtate fără trup, numai din sârguinţa ta. Căci trupul nu e al tău, ci al lui Dumnezeu.
17. Nu te încrede până ce nu vei primi hotărârea, văzând pe acela care, chiar după intrarea în cămara de nunta, a fost legat de mâini şi de picioare şi aruncat în întunericul cel mai din afară (Matei XXIII, 13).
18. Nu-ţi înălţa grumazul odată ce eşti pământesc. Căci mulţi au căzut din ceruri măcar că erau sfinţi şi nematerialnici.
19. Când dracul se sălăşluieşte în lucrătorii lui, atunci, arătându-se în somn sau şi în stare de veghe, ia chipul, zice-se, al unui sfânt înger sau mucenic, îi împărtăşeşte vreo descoperire de taină sau vreun dar (harismă), ca amăgindu-se, nenorociţii să-şi iasă cu totul din minţi.
20. Chiar dacă am suferit zeci de mii de morţi pentru Hristos, tot n-am împlini ceea ce suntem datori, căci altul e sângele lui Dumnezeu şi altul sângele robilor; negreşit, după vrednicie, şi nu după fiinţă.
21. Să nu încetăm de a cerceta împreună şi de a pătrunde pe luminătorii părinţi dinainte de noi; şi atunci ne vom afla pe noi neumblând în chip amănunţit pe urmele vieţuirii lor, nici păzind în chip cuvios făgăduinţa, ci petrecând încă în starea lumeasca.
22. Călugărul adevărat este cel care are ochiul neîmprăştiat al sufletului şi simţirea nemişcată a trupului. Călugărul adevărat este cel ce cheamă pe vrăjmaşi ca pe nişte fiare, şi-i biciuieşte ca să fugă de la el. Călugăr este cel ce petrece intr-o ieşire neîntreruptă din sine. Călugărul este aşa de preschimbat prin virtuţi, cum e altul prin plăceri. Călugărul (călugăria) este o lumină fără de sfârşit în ochiul inimii. Călugărul este un adânc fără fund (un abis) al smereniei, în care s-a afundat şi s-a înecat întreg duhul său.
23. Trufia pricinuieşte uitarea greşelilor. Căci aducerea-aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetări.
24. Mândria este sărăcia cea mai de pe urma a sufletului ce-şi năluceşte bogăţia şi socoteşte întunericul lumină. Nu numai că nu îngăduie, necurata, o înaintare, ci şi aruncă de la înălţime pe cel stăpânit de ea.
25. Mândria este mărul putred pe dinăuntru, dar pe dinafara strălucitor de frumuseţe. Călugărul mândru nu va avea nevoie de drac. Căci el însuşi îşi este drac şi vrăjmaş ce se războieşte cu sine.
26. Pe cât este întunericul de străin de lumină, pe atât este cel mândru străin de virtute. În inimile celor mândri se vor naşte cuvinte de hulă; în sufletele celor smeriţi, vederi cereşti. Furul urăşte soarele, iar trufaşul dispreţuieşte pe cei blânzi.
27. Nu ştiu cum, dar mulţi din cei mândri nu se cunosc pe ei şi, socotind că sunt nepătimaşi, şi-au văzut sărăcia (de virtute) în ceasul ieşirii din viaţă. Cel stăpânit de ea va avea nevoie de Domnul. Căci fără folos îi va fi ajutorul de la oameni.
28. Am prins odată pe această amăgitoare fără minte umblând în inima mea, purtată pe umerii maicii ei. Şi legându-le pe amândouă cu legătura ascultării, le-am biciuit cu biciul smereniei şi le-am silit să-mi spună cum au intrat în mine. Iar ele, biciuite, mi-au spus: “Noi nu avem început, nici naştere, căci suntem începătoare şi născătoare ale tuturor patimilor. Nu puţin ne războieşte zdrobirea inimii, născuta din ascultare. Însă nu răbdăm să fim stăpânite de nimeni. De aceea, voind să ne facem stăpâne peste cele din ceruri, am fost depărtate de acolo. Noi ne-am făcut născătoare, ca să spunem pe scurt, ale tuturor celor ce lucrează împotriva smeritei cugetări. Căci toate cele ce-o ajută pe ea ni se împotrivesc nouă. Dar noi am izbutit şi în cer. Deci unde veţi scăpa de la faţa noastră? Noi ne-am obişnuit să ne împotrivim ocărârii, ascultării, nemânierii, neţinerii de minte a răului şi slujirii. Nepoatele noastre sunt căderile duhovniceşti: mânia, clevetirea, amărăciunea, strigarea, hula, făţărnicia, ura, pizma, viata după o regulă proprie, împotrivirea în cuvânt, neascultarea. Un singur vrăjmaş avem, asupra căruia nu avem puterea. Ţi-l spunem, că suntem biciuite de el. El constă în a te defăima pe tine însuţi în chip sincer înaintea Domnului. Atunci să ne socoteşti ca pe un păianjen. Deci, precum vezi, slava deşartă e calul pe care călăresc eu, mândria.”
Dar cuvioasa smerenie şi ocărârea de sine vor râde de calul şi de călăreţul lui, cântând cu sârguinţă cântarea de biruinţă: “Să cântăm Domnului, căci cu slava S-a preamărit. Cal şi călăreţ au fost aruncaţi în mare” şi în adâncul smereniei.
A fost treapta a două zeci şi doua. Cel ce s-a suit pe ea a biruit, dacă s-a putut sui.

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/03/12/sfantul-ioan-scararul-unde-s-a-intamplat-o-cadere-acolo-s-a-salasluit-mai-inainte-mandria/