Ţarul – un film în care nu mai vine primăvara

Ţarul, apărut în 2009, este un film greu de văzut (şi de revăzut) şi mai ales greu de metabolizat cu toate implicaţiile lui. La finalul lui, dacă sunt onest cu mine însumi, nu pot spune decât că lumea în care trăim – ale cărei conflicte şi dureri atât de prezente filmul le atinge simbolic în multe planuri – are o bubă mare, veche şi urâtă, right in our face, a cărei rezolvare nu o deţin eu, dar care ne priveşte pe toţi. Nici măcar nu-i văd capătul. Omul cuprinde întreaga lume în sine, deci conflictele lumii sunt conflictele sufletului meu. Dar omul nu este doar microcosmos, ci şi microteos. În mijlocul acestei lumi, Biserica lui Hristos străluceşte ca la început, fără ca limitele ei duhovniceşti să se suprapună neapărat peste teritoriile ei administrative. Dumnezeu lucrează necontenit, iar acolo unde lucrează Dumnezeu, nu poate fi nici un conflict şi nici o criză. De aceea, pentru mine, cheia apropierii de tainele acestui film nu se află în rezolvarea sau tranşarea într-o formă sau alta a nesfârşitei şi complicatei probleme a relaţiei Bisericii cu Statul. Sigur, mintea noastră poate merge înspre acea direcţie, văzând desfăşurarea minunată a geniului cinematografic al lui Pavel Lunghin probat şi în această ecranizare a unei teme istorice şi politice. Nu este mitropolia lui Filip o funcţie politică? Până la urmă, despuiat de haina lui de mitropolit, Filip rămâne episcopul lui Hristos. Nici acea haină a mitropoliei nu-l făcea mai episcop decât înainte, chiar dacă, atenţie, el devine episcop împreună cu numirea ca Mitropolit. Harul apostolic este acelaşi, indiferent cu ce ocazie pământească se oferă celui ales de Hristos să devină episcop. Oricât de perfect este clivajul Bisericii cu Statul, oricât de bine se mulează cele două, el rămâne exact ceea ce-i spune numele: un clivaj, o separare, o ruptură. Oare nu este însăşi Crucea lui Hristos un clivaj şi totodată anti-clivajul prin excelenţă? Nu este crucea punte între cele două lumi? Nu este omul Cruce? Nu de aceea a venit Hristos, pentru a-l învăţa pe om, suindu-Se pe Cruce, menirea lui? Mare Taină este Sf. Cruce, însă numai nedespărţită de Înviere. Împărăţia lui Dumnezeu nu este omenească, chiar dacă avem la răstimpuri ispita de a confunda ceea ce este Biserica cu ceea ce nu este. Compromisul omului cu omul mai merge uneori, dar al omului cu dracul alungă harul. Relaţia tiran-popor este una care merge în ambele sensuri – ca orice relaţie politică, ca în general relaţia conducător-condus, ca în general toate relaţiile dintre oameni. Cine este deci, fără de vină, ca să dea cu piatra? Pasivitatea extremă a unei naţiuni stimulează exacerbarea pornirilor tiranice ale liderilor ei. Pasivitatea extremă a femeii generează pornirile abuzive şi dominatoare ale bărbatului, sau invers. La celălalt pol, activismul exagerat al femeii transformă bărbatul de lângă ea într-o lichea iresponsabilă. Sau invers. Activismul social împins la extrem susţine iresponsabilitatea liderilor. Nu putem condamna fără discernământ tirania unui despot fără să condamnăm şi pasivitatea grea, lipsită de discernământ, resentimentele omniprezente, scrâşnitul din dinţi, agresivitatea tacită şi pasivă, rezistenţa necreatoare, tocirea sufletelor, sărăcia duhovnicească a inimii şi a minţii, lipsa de iniţiativă, trecutul cu vederea şi toate metehnele care rezultă din lipsa de activitate a omului care se lasă mereu condus şi dirijat de altul. Sigur, o dată ciclul vicios început, e greu să ieşim din el fără sacrificiu, fără suferinţă şi mai ales fără Hristos. Creştinul este prin excelenţă un om care spune da Învierii şi Vieţii, iar nu un nu morţii. Deşi câteodată un nu tranşant şi spus cu voce tare şi din toată inima, poate opri puhoi de rele în viaţa omului, dacă omul nu se pierde cu firea imediat după ce-l rosteşte, speriat de consecinţe. Dispariţia clivajului Biserică - Stat ar însemna pur şi simplu Împărăţia lui Dumnezeu. De ce nu Împărăţia Întunericului? Pentru că nu vrem – nu putem – să vorbim despre ceea ce nu este, chiar dacă limbajul catafatic ne obligă să facem afirmaţii şi despre cele ce nu sunt. În unele epoci şi zone Biserica a convieţuit foarte armonios cu puterea politică, în altele conflictul a fost adeseori dureros şi vizibil. Cu ce preţ al compromisului a fost menţinută armonia şi cu ce preţ de mucenicie a fost persecutată Biserica, numai Domnul ştie. Nu cumva uneori distincţiile noastre betege îşi pierd contururile? Dacă sângele mucenicilor a păstrat legături de nepăstrat altfel, între Biserică şi Stat? Dilema este delicată şi nu cu mintea se iese din ea. E nevoie de rugăciune. Rupturile din sânul Bisericii care au avut un caracter politic au avut cel mai adesea loc atunci când Biserica lui Hristos a fost supusă la presiuni demonice. S-au ipostaziat atunci mulţi în taina muceniciei, care este cununa cea mai de preţ dar şi cea mai grea a Slavei Domnului Hristos ce se poate oferi omului. Ţarul, pentru mine este o continuare la Ostrov. Sau un preambul la Ostrov, depinde de ce va urma pe lista colaborării lui Pavel Lunghin cu Petru Mamonov. Nici nu aş putea digera rolul lui Ivan cel Groaznic jucat de Petru Mamonov fără să-l leg de cel al fratelui Anatolie. Sigur că mintea noastră s-ar putea să nu accepte această continuare şi poate, într-adevăr, nici nu-i putem exploata prea mult legăturile, fără să cădem în analogii forţate şi paralelisme ieftine. Sigur ca nu vedem imediat „firescul” ei. Necesarul ei, în ordinea pocăinţei. Dar cele două filme au o oarecare legătură. Starea duhovnicească a semi-nebunului pentru Hristos – fratele Anatolie – cu extrema lepădare de sine (nu este nebunia pentru Hristos una dintre cele mai grele forme de mucenicie de care nimeni nu se apropie fără mare băgare de seamă şi cu chemare de la Domnul?), este imaginea răsturnată a semi-nebunului tiran-despot Ivan cel Groaznic, cel plin de sine, cel incapabil să se lepede de sine. Vorbim aici de roluri cinematografice, nu de personaje istorice.





Singurătatea copleşitoare a Ţarului („Tu singur i-ai alungat pe oamenii de lângă tine”, îi spune Mitropolitul Filip) trimite la singurătatea duhovnicească aleasă liber de fratele Anatolie. El nu vrea să locuiască cu stareţul, ci preferă izolarea la cazanul cu cărbuni al mănăstirii. Izolarea aceasta nu-l înstrainează – deci Harul Sf. Duh este viu în el, ci atrage mulţimile.

În schimb, Ivan cel Groaznic, la finalul filmului urlă din cel mai negru şi întunecat abis: „Unde este poporul meu?” Poporul lui Ivan alesese, desigur, să urmeze celor doi mucenici Kolâcev, Ivan şi Filip.

Nepotul moare în chinuri groaznice mărturisind pe Hristos şi nevinovăţia unchiului său, sub privirile acestuia din urmă, într-o scenă de mare intensitate, care ne trezeşte amintiri despre naraţiunea muceniciei Brâncovenilor. Bineînţeles, taina muceniciei şi în general lucrurile duhovniceşti nu pot fi prinse pe nici o peliculă, de aici poate şi rezerva şi parcimonia comentatorilor acestui film. Până la urmă, este destul de inadecvat să stai în fotoliul confortabil al sălii de cinematograf urmărind o moarte martirică, fie ea doar una regizată.

Personajul Anatolie din Ostrov se confruntă mereu cu autoritatea: autoritatea comandantului său de navă, autoritatea germană (mi s-a părut extraordinar momentul în care, după ce-l împuşcă pe comandantul său şi este lăsat singur, jubilează strigându-şi spaima în cuvinte de justificare şi bucurie forţată: „Am scăpat! Eu sunt viu, el nu!”) iar mai târziu autoritatea mănăstirii, la limita căreia îşi găseşte finalmente libertatea. Căci cugetele Domnului nu sunt ca ale omului. De fapt, comandantul cel demn scăpase, iar el – laşul – era sortit să moară în explozie. Iar asta, tot după gândul omului. Căci Domnul, gândind gândul cel negând al iubirii Sale, a vrut să scape şi el – Anatolie cel sortit să moară jubilându-şi trista reuşită, cât şi căpitanul care, dacă ar fi murit pur şi simplu de acel glonţ, şi-ar fi încheiat conturile cu lumea, dar nu şi cu Dumnezeu. Pronia a rânduit, minunat ca întotdeauna, ca pocăinţa şi rugăciunea lui Anatolie să vindece demonul tristeţii ce pusese stăpânire pe fiica lui Tihon cel devenit Amiral. Din această înlănţuire de planuri şi evenimente se vede atât de bine că logica Domnului este desăvârşit mai înaltă decât logica omului, supus prea-adeseori acestui tiranic „dacă… atunci”, condiţionalul moral primitiv, prima treaptă – cea a imaturităţii celui chemat la desăvârşire, cea mai de jos a vieţii noastre duhovniceşti, pe care repede trebuie să ne învăţăm a o lăsa în urmă.

De mare forţă expresivă mi se pare sărutul pe care Ivan îl cere Sfântului Filip. Odinioară, printr-un sărut, Iuda îl trăda pe Hristos, predându-l autorităţilor. Filip însă, dăruieşte la cerere un sărut care nu ne face să ne întrebăm dacă „va supune Biserica” intereselor tiranului. Punem între ghilimele deoarece Biserica, în sensul ei autentic, nu poate fi supusă de către nimeni, prin nici un fel de acţiune. În cazul nostru, sărutul Mitropolitului este curat, neviclean. Cine se leapădă în numele lui Hristos de aproapele lui care se află sub stăpânirea celui viclean – greu lucru – trebuie să ştie să o facă păstrând, cu harul Domnului, iubirea de vrăjmaşi, altfel, împreună cu apa murdară din covată aruncă şi pruncul proaspăt îmbăiat. Filip se leapădă într-adevăr ulterior, dar nu de Hristos, ci de tiran. Curăţia inimii îl ajută să-L aleagă mereu pe Domnul. Sărutul său este, aşadar, sărutul lui Hristos pe obrazul lui Iuda. Biserica este mereu biruitoare, căci ea este Trupul Domnului, iar Hristos este Capul ei. Întrebarea pentru noi, este, cum spunea cineva: Biserica este vecinic biruitoare, dar tu, tu eşti sigur că te afli în Biserica cea vie?

Nebunia Ţarului este consecvenţa cu care-şi păcăleşte mereu conştiinţa. Demonismul lui Ivan nu constă în faptul că el este rău, rău în modul absolut, cum bine ne place nouă adesea să catalogăm oamenii, numindu-i răi sau buni. Demonismul pe care Ivan îl creşte treptat în sine este acela că el foloseşte alternativ, succesiv, simultan, oricum (!), atât „răul”, cât şi „binele”, pentru a-şi îndreptăţi alegerile. El citează din Scriptură şi se roagă cu lacrimi cu aceeaşi gravitate şi seriozitate cu care taie şi spânzură. De aici efectul deconcertant şi oarecum confuzant al comportamentului său. Să o spunem pe şleau: Demonismul lui Ivan nu constă deci în faptul că este rău, la fel precum nici sfinţenia lui Filip nu a constat în aceea că a fost bun, în înţelesurile pe care noi le dăm cuvântului rău şi bun. Ci, demonismul lui Ivan a constat în aceea că a folosit atât „răul”, cât şi „binele”, pentru a-şi realiza VOIA PROPRIE.

Reversul-model este sfântul, care renunţă la a-şi mai face voia pătimaşă, pentru a asculta de voia lui Dumnezeu şi a sluji mântuirii aproapelui. În oglindă, minunatul Anatolie, în filmul Ostrov, a folosit tot ce a putut, chiar aparent subminând autoritatea legalistă a mănăstirii, spre disperarea lui Iov (se închina într-o direcţie greşită, a uns clanţa cu negreală, a dat foc plapumei şi a tăiat cizma vlădicăi, dar a şi făcut minuni, a vindecat, a mângâiat cu sfat bun pe cei nevoiaşi, s-a rugat pentru iertarea păcatelor, etc.), adică atât „binele” cât şi „răul”, pentru a face VOIA DOMNULUI. Se poate înţelege aşadar de ce, în scrierile Sf. Părinţi adeseori dreapta judecată (discernământul duhovnicesc ca dar al Sf. Duh primit după ani îndelungi de nevoinţe) este considerată cea mai înaltă dintre virtuţi.
La finalul Ostrovului, Anatolie moare împăcat, cu îngerii cântându-i în inimă, şi smerit temător de judecata Domnului. Mitropolitul Filip din Ţarul moare şi îşi primeşte mucenicia şi sfinţenia
Filmul nostru se termină în mijlocul iernii, pe când în Ostrov, primăvara începea să se anunţe la finalul filmului – nădejdea Învierii. Călugării Ostrovului au trecut iarna cu bine. Ţarul nostru, în schimb, şi-a învecinicit iarna propriilor alegeri, VOIA LUI.

anonim