SFÂNTUL APOSTOL ANDREI, CREŞTINĂTORUL NEAMULUI ROMÂNESC

În fiecare an, la data de 30 noiembrie, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Apostol Andrei, numit şi “cel dintâi chemat”, întrucât a răspuns primul chemării lui Iisus Hristos la apostolat. Pentru români, această sărbătoare creştină este importantă, Sfântul Andrei fiind apostolul care a încreştinat meleagurile noastre, fiind considerat patronul spiritual al românilor.
Andrei a fost fratele mai mic al Apostolului Simon-Petru, la rândul lor, fiii lui Iona, originari din Galileia, localitatea Betsaida. Încă din copilărie fusese iniţiat în pescuit şi crescut în preajma sinagogii, învăţând să scrie şi să citească legea şi profeţii. Fiind înclinat spre rugăciune şi meditaţie şi simţind chemarea spre înţelegerea tainelor lui Dumnezeu, Andrei devine ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul. La botezul lui Iisus, fiind aproape de profet i-a ascultat spusa: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan I, 29). Cunoscând bine profeţiile mesianice şi cu dorinţa fierbinte de a şti cât mai multe despre viaţă şi lume el se apropie de Iisus şi-L întreabă unde locuieşte. Astfel el Îl urmează pe Iisus la casa Lui, neînţelegând cum Dumnezeu trăieşte printre oameni, de unde vine, ce va face, întrebări care începeau să-l frământe în sinea lui. Ajuns acasă îi istoriseşte fratelui său Simon cele întâmplate şi frământările sale şi acesta nu-l crede, considerându-l pe Andrei visător şi neastâmpărat. A doua zi însă, când cei doi fraţi pregăteau mrejele pentru pescuit apare Iisus, care-i însoţeşte în larg. Pentru credinţa lui Andrei şi pentru ajutor lui Simon, Iisus le porunceşte să arunce mrejele, ştiind că până atunci nu prinseseră nimic. Andrei avea credinţă însă Simon era deznădăjduit, obosit de atâta muncă fără nici un rezultat. Când Iisus porunceşte să arunce mrejele mai în larg, aceştia prind apoi o mulţime de peşti, spre uimirea lui Simon. Acesta îşi mărturiseşte neîncrederea de până atunci faţă de Mântuitorul Iisus Hristos şi îi dă dreptate lui Andrei, spunându-I Mântuitorului: “Du-Te de la mine, Doamne, că sunt un păcătos…” (Luca V, 8), însă Iisus răspunde: “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele au mers după El.” (Matei IV, 18-20 şi Marcu I, 16-18).
Aici se încheie copilăria lui Andrei şi ucenicia sa la Ioan Botezătorul, devenind acum ucenicul Mântuitorului. El a fost martor al alegerii celorlalţi apostoli (Matei IX, 9), niciodată punând la îndoială credinţa. La uciderea lui Ioan Botezătorul a lăcrimat. La Cina cea de taină s-a întristat. Când a fost vândut Mântuitorul s-a mâhnit profund; la judecata lui Iisus, el şi cu Ioan stăteau în curtea pretoriului; lângă Crucea Golgotei a fost de faţă; la punerea în mormânt a plâns, iar în dimineaţa Învierii s-a bucurat primind liniştea eternă prin salutul Domnului Iisus Hristos: “Pace vouă” (Ioan XX, 19). A împărtăşit pretutindeni bucuria Învierii, iar la Înălţarea Domnului şi-a ridicat cugetul împreună cu îngerii, înţelegând “taina cea din veac ascunsă.” (Col I, 26). De acum Andrei va arăta prin viaţa sa urmarea lui Hristos, va convinge pe alţii şi va transmite învăţătura Evangheliei. După pogorârea Sfântului Duh, Andrei a început să propovăduiască în Asia, Pontul Euxin (Marea Neagră), sudul Dunării şi tradiţia spune că a ajuns până la Ahaia. În prima călătorie misionară, Sfântul Andrei împreună cu Sf. Ioan predică în cetăţile Asiei, întemeind comunităţi creştine în Antiohia, Efes, Elicori (Niceea) şi până la Bizanţ. În anul 50, Sfântul Andrei este prezent la Sinodul apostolic după care porneşte în a doua călătorie misionară. Purta un toiag, cu cruce la capăt, prin care făcea minuni. În cetatea Sinopi un pictor îi zugrăveşte chipul, fiind prima icoană creştină a unui apostol. Andrei este bătut, schingiuit, aruncat în groapa de gunoi a cetăţii, însă se scoală şi pleacă nevătămat de acolo. El îl învie pe băiatul unei femei credincioase, care fusese omorât.
Tradiţia ne arată că Sf. Andrei a propovăduit triburilor tracodacice şi ale sciţilor, până la izvoarele Niprului, Nistrului şi apoi în localităţile Deltei Dunării, înfiinţând comunităţi la Histria, Tomis, Callatis, Odessus. În Valea Casmicei el şi-a făcut o peşteră, iar la Basarabi-Murfatlar s-au descoperit bisericuţe rupestre.
Sfântul Andrei şi-a făcut ucenici dintre dacii închinători lui Zamolxe, arătându-le pe adevăratul părinte al luminii, Iisus Hristos. Prin semne şi minuni, a convertit mulţi locuitori din cetăţile dacice de pe malul Dunării, din păduri, munţi, de pe malul râurilor mari. Odată cu urcarea pe tronul Daciei a lui Decebal, relaţiile dintre Roma şi Dacia se înrăutăţesc, Sfântul Andrei făcându-şi noi ucenici, dar şi mulţi duşmani, fiind socotit iscoadă dacică. El reuşeşte să o convertească la creştinism pe Maximila, o patroană



romană al cărei frate, Egheat era un mare persecutor de creştini, rău la inimă şi care se închina la idoli. Acesta porunceşte răstignirea lui Andrei, considerându-l unealtă duşmană. Andrei este bătut, dezbrăcat în frig, pironit pe o cruce din lemn de tei, în formă de X şi batjocorit: “Unde este Stăpânul tău să te salveze? Îl aşteptăm!” Apostolul le mărturiseşte din nou credinţa în Iisus, hotărât să-L urmeze până la moarte. Astfel, el este trântit la pământ, lovit cu biciul peste faţă, urcat într-un copac de către trimişii lui Egheat. Cu ultimele puteri, plecându-şi capul, el spune: “Pomeneşte-mă, Doamne, în Împărăţia Ta…” (Luca XXIII, 42) şi atunci se porneşte o furtună devastatoare. Creştinii îngenunchează şi se roagă Sfântului să-I ceară milă lui Dumnezeu să-i ierte. Când furtuna se potoleşte, Sfântul Andrei trece la cele veşnice (având aproape 70 de ani). Mulţi din cei prezenţi acolo s-au botezat. Maximila şi Stratoclis (episcop de Patara, convertit şi el de Sfântul Andrei) aşează trupul Sfântului într-o raclă, pe care o vor duce în bisericile ferite de persecutori. Moaştele Sfîntului Andrei vor face multe minuni, tămăduind mulţi bolnavi care se vor atinge de ele. În sec. IV, împăratul Constantinos (fiul lui Constantin cel Mare) le duce la Constantinopol şi le aşează în Biserica Apostolilor. Acestea se păstrează întregi până în jurul anului 850, când împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul cedează rugăminţilor locuitorilor din Patras şi le înapoiază capul.
Aproximativ în anul 1208, în timpul Cruciadei a IV-a, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În secolul al XV-lea Papa Pius al II-lea a mutat relicvele Sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul Sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras. Semnul crucii sale a devenit un semn de atenţie, pericol, păstrându-şi semnificaţia şi-n zilele noastre. Este patron al Scoţiei (steagul scoţian reprezintă crucea Sfântului Andrei), al României, al Spaniei, al Siciliei, al Greciei şi al Rusiei. De asemenea, este patronul oraşelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras.

Sfântul Apostol Andrei a fost proclamat ocrotitorul spiritual al Galaţiului în 1992, iar patru ani mai târziu, pe 17 octombrie, erau aduse pentru prima dată moaştele la Galaţi, de la Mitropolia din Patra, Grecia. În catedrala arhiepiscopală gălăţeană au fost lăsate câteva din moaştele Sfântului Andrei, prilej pentru comunitatea ortodoxă din mai multe zone ale ţării de-a veni să se roage la patronul spiritual al Galaţiului.
Se cuvine ca Biserica Ortodoxă Română să-l cinstească şi mai mult şi să-l considere nu numai ca "cel dintâi chemat la apostolie", ci şi ca pe cel dintâi propovăduitor al Evangheliei la strămoşii noştri, ca pe un "apostol" al neamului nostru, al Ortodoxiei româneşti! Iar creştinismul românesc trebuie să fie considerat ca fiind de origine apostolică. Ca atare, ziua de 30 noiembrie este o adevarată sărbătoare a creştinismului românesc. Ea premerge zilei de 1 decembrie, ziua naţională sau a unităţii românilor de pretutindeni. Se împreunează astfel sărbatoarea Bisericii cu sărbatoarea Neamului, după cum Biserica şi Neamul au fost una în tot decursul istoriei noastre!

Laura Ionela ROŞU