Nu întâmplător, Dumnezeu-Omul foloseşte această ocazie oferită de slăbiciunea Apostolului Său celui mai zelos pentru a oferi o lecţie pentru toţi ucenicii, de atunci şi până la sfârşitul veacului şi pentru a ne arăta condiţiile esenţiale pentru a rămâne cu El până la capăt şi a nu intra în categoria celor care “auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă“. De aceea, Mântuitorul arată că oricine doreşte să-I fie ucenic nu are altă cale de urmat decât calea cea strâmtă şi plină de scârbe a Crucii, a jertfei, a prigoanei, a pătimirii. Şi nu doar atât, ci mai spune un cuvânt tulburător şi greu (sau cu neputinţă) de primit omului firesc, pentru care toate cele ale Duhului (deci Crucea în primul rând) sunt nebunie şi scandal: “Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“.
Desigur, nu este vorba de pierderea/ vânzarea sufletului, ci de asumarea sacrificării a toate, inclusiv a vieţii pământeşti pentru Hristos şi pentru Cuvântul Său şi de care nu avem voie a ne ruşina câtuşi de puţin, ca să păstrăm “cinstea” de la oameni şi toate înlesnirile vieţii confortabile. Un asemenea cuvânt - mai ales dacă este luat şi înţeles şi în consecinţele sale concrete, iar nu doar în teorie - nu are cum sa nu dea frisoane omului modern şi răsfăţat, crescut şi format, aşa cum spune părintele Serafim Rose, în “generaţia eu“, pentru care sănătatea, fericirea şi viaţa sa proprie sunt valorile cele mai de preţ. Şi care, chiar dacă primeşte credinţa în Hristos, ia din ea numai partea convenabilă, care crede că se pliază pe firea lui sau care nu îi cere schimbări mari şi renunţări foarte grele, oprindu-se când este vorba de chemarea la Crucea de bunăvoie, pentru El.
Majoritatea reflexelor şi atitudinilor creştinului “firesc”, (post)modern trădează ceea ce se poate numi “agăţarea cu dinţii” de viaţa aceasta, agăţare care, atunci când se instalează şi în mintea noastră, ne umple de prejudecăţi omeneşti, care nu ne dau voie să credem drept, sănătos. Şi atunci construim noi înşine sau preluăm de la alţii - din “aerul” lumii - justificări, teorii, explicaţii cu aspect “duhovnicesc”, numai idei frumoase, optimiste, generoase, nobile, care ţin de “umanism”, dar care nu se întemeiază pe nimic din Scriptură sau din Tradiţie, de fapt, pe nimic din Duhul Sfânt, ci pe propriile dorinţe, proiecţii, pe nişte temeri întoarse în speranţe (apropos,”speranţa” omenească e puţin altceva decât nădejdea creştină). Şi atunci începem să dăm drumul foarte uşor la cuvinte mari despre “bunătatea lui Dumnezeu care pe toate le iartă [fără ca cineva să se pocăiască?!]”, despre “Mila Lui care n-o să îngăduie răul”, despre faptul că “nu putem fi tocmai noi cei din urmă” sau despre “profeţiile discutabile” ale Părinţilor, despre “speranţa că totul va fi bine”, despre “optimismul şi bucuria creştinului” şi câte si mai câte, etc.. Toate acestea înseamnă, de cele mai multe ori, mai mult “gândirea pozitivă” a l`americaine, decât punerea sinceră şi matură a nădejdii în Hristos, care trece în mod necesar prin asumarea îndurării răului, a Crucii, a iadului, ştiind că la capătul lor este Învierea. De fapt, prin toate acestea, noi zicem, la fel ca Petru către Hristos, ceva “de bun-simţ”: “Suflete, fie-ţi milă de tine, să nu ţi se întâmple ţie aceasta“ Şi atunci vom auzi şi noi ca şi el: “Nu le cugeţi pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor“. Adică: trebuie sa recunoaştem că gândim lumeşte, că mintea noastră nu s-a convertit, că ne este frică de suferinţă, că iubim plăcerile, că inima noastră este foarte legată de cele de jos, ale lumii şi că suntem foarte fricoşi şi laşi, oricât ne-am amăgi şi am brava uneori! Şi nu trebuie să ne ruşinăm sau să ne îngrozim să recunoaştem această realitate a noastră, ci de la ea să pornim! Aşa este, suntem slabi, suntem fricoşi, nu suntem pregătiţi nici de moarte, nici de prigoane, nici de încercări mari, dar, dacă dorim să rămânem totuşi cu Hristos şi să nu viclenim ca Iuda,
trebuie să începem cel puţin prin a gândi corect şi adevărat (adică “ortodox”).
Este imperios necesar mai întâi de toate să nu ne minţim, să nu vrem să ne îmbătăm cu apă rece a unor consolări “călduţe”, a unor “mecanisme de apărare” psihologice care vor fi, oricum, până la urmă, năruite de realitatea lui Dumnezeu. Într-adevăr, nu este nevoie nici să deznădăjduim, pentru că ştim că Dumnezeu va lucra în noi cele ce ne sunt cu neputinţă, însă nouă ne revine atât: să-L alegem! Dar pentru asta este nevoie să deznădăjduim de noi înşine, să renunţăm să ne mai bizuim pe deşartele şi şubredele “îndiguiri” omeneşti şi să cădem în genunchi, cu trupul şi cu inima, golindu-ne de orice încredere în noi şi în toate vanele iluzii omeneşti, cerând ca Domnul să ne dăruiască harul Său, fără de Care nimeni nu va putea răbda nici cel mai mic pas pe calea Crucii, chiar dacă pe toate le-ar cunoaşte. Am dori, mai departe, să aducem în discuţie şi una dintre parabolele Mântuitorului, de obicei mai puţin citată şi mai puţin cunoscută, rostită în altă împrejurare, dar legată de acelaşi context al asumării Crucii şi urmării Sale totale: “Că cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând: Acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi“ (Luca 14, 28-30).
Mesajul Fiului lui Dumnezeu este clar: daca vrem sa ne asumam condiţia de creştin, trebuie să ştim de la bun început ce presupune acest lucru. Dacă prin Botez “ne-am îmbrăcat în Hristos“, aceasta înseamnă că, unindu-ne cu El, drumul Său devine, duhovniceşte, şi drumul nostru, de la persecuţie, batjocură, umilinţă, biciuire, răstignire şi pogorâre la iad, până la Înviere: “Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti“ (Ioan 12, 26). Descoperim, astfel, credinţa noastră, că viaţa e în Hristos si pentru Hristos. Este vorba de o comutare din rădăcină a însuşi sensului vieţii: “Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem“ (Romani 14, 7-8). Prin urmare, traseul creştinilor în lume nu este unul obişnuit, dat fiind că şi chemarea lor - de a fi “sarea pământului” şi “lumina lumii” - este extraordinară. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să fie conştient că suntem acele slugi care nu pot decât să împărtăşească aceeaşi “soartă” cu Stăpânul lor, precum ni s-a spus: “Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15, 20); “Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui”.
Toate aceste accente sunt astăzi cu atât mai important de pus, cu cât tendinţa “la modă” este de a concepe un creştinism trunchiat, diluat şi “aseptic”, care arată exclusiv Învierea şi “sare” lejer peste cruce şi moarte. Dar pentru a învia, nu trebuie să fi murit mai întâi?! Viaţa creştină nu e numai bucurie, după cum nici nu este numai suferinţă, ci este bucurie (a harului şi a nădejdii) în suferinţă. Cum bine remarca şi părintele Steinhardt: “Noi vrem Taborul fără a trece pe la Golgota. <
Asumarea Crucii o realizăm având curajul să fim ai lui Hristos tot timpul. Nu numai la Biserică sau nu numai în intimitatea noastră. Nu putem fi nişte creştini “parţiali”, “dedublaţi’ sau “cu jumătate de normă”. Crucea ne cheamă să fim aceiaşi mereu şi în toate privinţele: şi în suflet, şi în trup, şi în ascuns, şi la arătare, şi în gânduri şi în limbaj, şi în preocupările cotidiene, şi în modul în care ne îmbrăcăm, ş.a.m.d.. Prin toate alegerile noastre, mari sau mici Îl putem mărturisi pe Hristos sau, dimpotrivă, ne ruşinăm, ne lepădăm de El. Iar El, Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, care S-a urcat pe Cruce şi S-a dat pe Sine morţii pentru noi, ne vrea ai Lui integrali şi cu toata fiinţa. Iar dacă acest lucru n-ar fi posibil, nu ni l-ar fi poruncit atât de categoric. Da, Evanghelia chiar este radicală şi nu se poate împăca defel cu ‘cu cugetul’ acestei lumi şi nici cu iubirea deşertăciunii lumeşti; Dumnezeul nostru este un Dumnezeu “gelos”, care ne cere totul, dar pentru că ne dăruieşte Totul, adică pe El Însuşi, Viaţa lumii!
Deci să nu ne temem şi să nu privim în urmă, pentru că ştim şi simţim că numai din Cruce izvorăşte viaţa, iar Crucea o ducem împreună cu Hristos şi cu fraţii noştri, de aceea să ne încredinţăm fără ezitare cuvântului Său veşnic: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro/2008/09/22/cel-care-isi-iubeste-viata-sa-o-va-pierde/