Religia ca obiect de învăţământ

S-a reuşit revenirea la o veche tradiţie în învăţământul şi şcoala românească în anul 1990, după o întrerupere de mai mult de patru decenii. Pentru misiunea învăţătorească, Mântuitorul a pregătit pe sfinţii Apostoli, ca şi ei, la rândul lor, să pregătească pe urmaşii lor.
Primele şcoli au apărut pe lângă Biserică, pentru că prima misiune a acesteia este de a învăţa: ”Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei: 28, 19-20).
Pentru Biserică, un tânăr devine prin botez membru al ei, se bucură de toate prerogativele conferite de această calitate. Are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea idealului propus de Biserică, urmând învăţăturile acesteia.
Religia are o latură subiectivă şi una obiectivă. Latura subiectivă este dată de ceea ce simte, de trăirea religioasă ca fapt sufletesc, iar latura obiectivă, de învăţătura de credinţă, de ceea ce se învaţă. Ca disciplină de învăţământ în şcoli, religia are un rol excepţional în educarea copiilor.
Viaţa religioasă a omului este constituită din totalitatea trăirilor religioase. O trăire şi o viată religioasă autentică nu este posibilă fără cunoaşterea temeinică a adevărului revelat. De aici rezultă necesitatea studierii sistematice şi organizate a religiei ca obiect de învăţământ.
Educaţia religioasă este una din laturile educaţiei, alături de educaţia intelectuală, educaţia fizică, educaţia civică, etc. Toate acestea contribuie la realizarea idealului educaţional.
Religia este un fenomen spiritual, pur şi universal, bazat pe predispoziţia înnăscută în om.
Educaţia religioasă este importantă întrucât în lumea modernă există tendinţa de a considera viaţa morală independentă de exigenţele religiei. În trăirea religioasă îşi au originea influenţe adânci, care-l pot determina pe om la fapte morale, în conformitate cu imperativele divinităţii.
Educaţia religioasă este temelia educaţiei morale; perceptele moralei creştine nu sunt produsul raţiunii omeneşti, ci sunt revelate.
Reperele axiologice ale educaţiei religioase sunt iubirea, încrederea şi libertatea.
Dumnezeu a creat lumea din iubire şi tot din iubire a mântuit-o. Această normă reglează şi relaţia dintre profesori şi elevi. Din iubire se naşte încrederea; ea este cu atât mai mare cu cât iubirea, care vine de la Dumnezeu şi se revarsă prin educator, este mai mare. Încrederea trebuie să fie reciprocă între educatori şi educaţi. Libertatea izvorăşte din raportul iubire-încredere şi se referă la putinţa omului de a urmării atingerea unui scop moral. Libertatea caracterizează climatul care dă acţiunilor omului puterea spontaneităţii şi noutăţii creatoare şi favorizează iniţiativa; ea nu este contrară disciplinei, ci se întrepătrunde cu disciplina liber consimţită.
Deci, putem spune că educaţia religioasă în şcoală este acţiunea care se desfăşoară conştient de către un educator, pe baza unor principii şi cu ajutorul unor metode şi mijloace specifice. Scopul educaţiei religioase este formarea caracterului elevului, care să-l conducă la desăvârşirea morală.
Educaţia religioasă este posibilă pentru că Dumnezeu a creat pe om după chipul Său şi I-a dat porunca desăvârşirii. Profesorul are datoria să cioplească în sufletul elevilor săi acel minunat chip pe care Divinitatea l-a gândit pentru fiecare dintre ei.
Educaţia religioasă este influenţată de anumiţi factori: predispoziţia religioasă a copilului, mediul în care trăieşte, experienţa copilului. Viaţa religioasă a oamenilor se aprinde din viaţa religioasă a altora, prin exteriorizările trăirilor religioase ale acestora, dar şi prin cuvânt. „Credinţa este din auzite, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” ( Romani 10, 17 ).
Evanghelia nu trebuie văzută ca un tratat de educaţie. Educaţia religioasă este nu atât un caz particular al unei educaţii generale, cât un caz particular al întregii activităţi a Bisericii.


Învăţătoare DANA OLESCHER