Du
Suntem
in pragul Sfantului si Marelui Post. Duminica izgonirii lui
Adam din Rai, ultimul popas inaintea duhovnicestii ofensive, ne pune
la inceputul vietii noastre pacatoase pe pamant. Suntem
izgoniti din Raiul desfatarii din pricina neascultarii, a
mandriei si a neinfranarii.
Viata cu sudoare, cu chinuire, cu necazuri si lacrimi se
incheie cu intoarcerea in pamantul din care am fost luati, cu
moartea, plata pacatului.
Starea lui Adam cel
izgonit, care este si starea noastra, se oglindeste in cantarile
pline de umilinta ale Duminicii.
„Sezut-a
Adam in preajma Raiului, si de goliciunea sa plangand, se tanguia:
Vai
mie, celui ce m-am supus inselaciunii celei viclene, si am fost
furat de ea si de marire m-am departat. Vai mie, celui dezbracat de
nevinovatie si lasat in saracie.
Ci, o raiule, de acum nu ma voi mai desfata intru dulceata ta…”
(Vecernie).
Adam
cu plangere a strigat: Vai mie, ca sarpele si femeia de la
dumnezeiasca indrazneala m-au izgonit si din desfatarea raiului
mancarea din pom m-a instrainat. Vai
mie, cel ce eram odinioara imparat tuturor fapturilor lui Dumnezeu
celor pamantesti, acum rob m-am facut dintr-o sfatuire fara de
lege.
Si
cel ce eram oarecand cu slava nemuririi imbracat, cu piele de
omoraciune, ca un muritor, jalnic sunt imbracat.
Vai
mie, ce plangere
voi
lua intr-ajutor! Ci tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pamant m-ai
facut, imbracandu-Te cu milostivirea, din robia vrajmasului
scoate-ma si ma mantuieste!”
De
aceea, nevointele,
intristarea si plangerea postului sunt si o intristare si tanguire
pentru Raiul pierdut si pe care cu multe suferinte se cade sa-l
redobandim
(F. Ap. 14, 22).
Evanghelia
duminicii, de la Sf. Liturghie, ne aduce aminte, iarasi, de cele
doua mari fapte: smerenia
si dragostea,
care sunt temeiul a toata fapta buna.
Postul
impreuna cu rugaciunea si toate nevointele legate de dansul, poate
fi zadarnicit de vrajmasul daca nu suntem cu luare aminte.
De aceea, ne invata Mantuitorul:
“Cand
postiti, nu fiti tristi, ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca
sa se arate oamenilor ca postesc… tu insa, cand postesti, unge
capul si fata ta o spala, ca
sa
nu te arati oamsnilor ca postesti“
(Matei 6, 16-18).
Sa
nu uitam lectia din pilda
vamesului si fariseului
cand postim.
Sa lucram
cu dragoste nevointele postului, dar sa le acoperim si sa le pazim
cu smerenie.
Vestejirea fireasca a trupului sa o impodobim cu veselia inimii si a
fetei, gandindu-ne la folosul cel mare pe care-l aduce postul.
Ungerea
capului si spalarea fetei nu trebuie luate in litera, ci cu un
inteles
duhovnicesc.
Sf. Maxim Marturisitorul ne arata ca
fata este icoana intregii noastre vieti, iar capul este
simbolul“Sosit-a
vremea, inceputul luptelor celor duhovnicesti, biruinta cea
impotriva dracilor… Si luand toata intr-armarea crucii, sa ne
luptam impotriva vrajmasului, ca un zid nestricat tinand credinta,
ca o platosa rugaciunea si ca un coif milostenia. In loc de sabie,
postul care taie toata rautatea cea de la inima...”.Averile
pamantesti, fata de comoara mai scumpa decat toata lumea a
sufletului, nu merita atentia care li se da. Nu
ne putem lipsi de grijile legate de trup, dar grijirii de suflet i
se cuvine intaietatea, deci vremea postului, vreme de osteneli de
suflet mantuitoare, nu trebuie zadarnicita cu grijirea de multe a
celor pamantesti.
In
chip deosebit, Sf. Evanghelie ne atrage atentia asupra altei
laturi a dragostei de aproapele, asupra milosteniei
sufletesti
si anume asupra
iertarii aproapelui,
care este
o mare fapta buna si bine placuta lui Dumnezeu. Asa
de mult tine Mantuitorul la iertarea aproapelui, incat fara de ea
nici El nu ne iarta pacatele noastre.
„De
veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal Ceresc;
iar de nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru nu
va ierta gresalele voastre” (Matei
6, 14-15).
Desi
tot pacatul este impotriva lui Dumnezeu si numai de la El putem
dobandi iertarea, totusi de
pacatul fata de aproapele, Dumnezeu nu ne iarta fara aprobarea
acestuia. De aceea, cand cerem iertare cuiva pe care l-am suparat cu
ceva, el raspunde: „Dumnezeu
sa te ierte!”, adica:
iata, eu te-am iertat, de acum poate si Dumnezeu sa te ierte.
Si numai asa ne iarta. Fiindca pentru innoirea noastra sufleteasca
in primul rand avem nevoie de iertarea pacatelor de la Dumnezeu,
ostenelile postului urmaresc si acest lucru. Dumnezeu,
in marea Lui iubire de oameni, ne cere si El ceva in schimbul
iertarii de care avem nevoie: „Voiesti
sa-ti iert pacatele cele multe? Ti le iert cu o conditie: sa ierti
si tu gresalele aproapelui tau”. Iar
noi in rugaciunea domneasca din fiecare zi, ne angajam fata de
Dumnezeu sa facem acest lucru:
„Iarta-ne
Doamne, gresalele noastre, ca si noi iertam gresitilor nostri”.
Fara
de aceasta iertare, nu ne iarta nici Dumnezeu pe noi.
Nu
numai ca nu ne iarta, dar nici faptele cele bune nu ni le primeste.
Ne-o spune limpede tot Mantuitorul Hristos:
Ostenelile
pentru virtute, postul si toate celelalte, desi sunt trebuitoare
pentru mantuire, totusi Dumnezeu le primeste nu numai ca un lucru
datorat, ci si ca pe o fapta buna, ca pe un dar.
De aceea Sfintii Parinti mai numesc postul si
zeciuiala,
o
zeciuiala de fapte bune pe care o dam lui Dumnezeu pentru intreaga
curgere a anului.
Darul insa, pentru a putea fi primit trebuie sa indeplineasca
conditia evanghelica a darului,
sa fim impacati cu aproapele nostru.
De aici vine asa de frumoasa randuiala a iertarii obstesti, care se
face in aceasta duminica dinaintea postului, care se numeste si
„Duminica
iertarii”.
La
sfarsitul vecerniei, toti parintii si fratii, precum si
crestinii de fata isi cer iertare unii altora:
„Iarta-ma
frate!”, „Dumnezeu sa te ierte!”.
Tot
asa fac si crestinii, se iarta cu cei din casa, cu vecinii si cu cei
care nu au vreo pricina. Stergem astfel toata rautatea cea de la
inima si putem aduce in pace si cu buna nadejde lui Dumnezeu
darul ostenelilor postului.
Iertarea
aproapelui insa, mai are un dar. Fiindca
viata noastra este un nesfarsit sir de greseli, pocainta si
virtutile noastre sunt nedesavarsite pentru a putea cu ele dobandi
iertarea deplina. Dumnezeu, in marea Sa milostivire, pentru mantuirea
noastra, ne-a pus la indemana calea cea mai lesnicioasa: iertarea
fratelui.
Cu
acestea, suntem gata pentru ostenelile sfantului post. Vremea
indelungata de pregatire ne-a pus la indemana toate cele trebuitoare
pentru aceasta calatorie a bunatatilor. Astfel:
suntem imbracati cu mantia smereniei, avem toiagul nadejdii celei
bune,- cu ochii tinta la ceasul judecatii cu cugetul la
moarte, intariti de pilda marilor luptatori ai duhului cu
nadejdea la frumusetea rasplatirii iertati si impacati cu aproapele.
Arhim.
Petroniu TĂNASE
