Sfântul Duh
în teologia şi viaţa Bisericii
Ortodoxe (2)
Totuși, această putere deplină asupra sufletelor
prin care El le face sensibile față de Dumnezeu și provoacă, fără a distruge
legile naturii, efecte care nu provin din aceasta, Hristos o arată numai în
momentul învierii Sale și mai ales al înălțării Sale,
când natura Sa umană, în întregime îndumnezeita, devine pe deplin transparentă
pentru Tatăl și pentru oameni, atunci când El realizează și ca om, în mod
integral, capacitatea Sa de comuniune cu Tatăl și cu oamenii.
Domnul făgăduiește Apostolilor că Duhul Sfânt îi
va umple și pe ei cu puterea Sa: "Când Duhul Sfânt va veni peste voi veți
primi putere" (F. Ap. 1,8). Fără puterea Duhului, adică fără Cincizecime,
Biserica nu ar fi ajuns la existența concretă și nu ar fi durat. Revelația nu
s-ar fi impus ca o evidență. "Cuvântul și predica mea, scrie Pavel
corintenilor, nu au stat în cuvintele convingătoare ale înțelepciunii omenești,
ci în adeverirea Duhului și a puterii, pentru ca credința voastră să fie
întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu" (I
Cor.2, 4-5. cf. I Tes.1,5).
Se poate deci considera că Duhul este implicat pretutindeni
unde Scriptura evocă puterea cu care s-a răspândit Evanghelia. Căci Vestea cea
Bună "este pentru cel ce crede în puterea lui Dumnezeu" (I Cor.
1,16). Ca împărăție a lui Dumnezeu
în mers, Biserica începe cu pătrunderea în suflete a acestei Evanghelii a
puterii, apoi durează și se dezvoltă prin ea: "Căci împărăția lui Dumnezeu nu sta în cuvânt ci
în putere" (I Cor.4,20). Sfântul Duh coborât la Rusalii nu întemeiază
numai Biserica, dar rămâne în ea cu undele energiilor
Sale necreate, nevăzute dar lucrătoare.
Subliniind faptul că împărăția lui Dumnezeu
constă din putere, Scriptura a indicat prin aceasta ca Duhul și puterea Lui se
manifestă în Biserică. Biserica este revelația lui Dumnezeu în
Hristos a Cărui eficacitate se prelungește prin Duhul și puterea Lui. Ea
continuă Revelația în Hristos, nu ca o sporire a conținutului său, ci ca o
actualizare în Duhul a prezenței lucrătoare a lui Hristos care S-a revelat
deplin prin faptele și
cuvintele Sale și prin cele ale Apostolilor.
Prin Duhul luăm cunoștință de unitatea noastră cu
Hristos și dintre noi ca Trup al lui Hristos. Prin experiența și
puterea Duhului, Hristos ne devine transparent. Tot prin Duhul Sfânt Dumnezeu
menține lumea, acționeaza în ea și, prin tainele Bisericii, o
conduce spre telos-ul său, spre desăvârșirea ei. Prin Duhul Sfânt El își
înfăptuiește planul de mântuire și de îndumnezeire a lumii. Prin Duhul Sfânt
oamenii primesc Revelația lui Dumnezeu și Dumnezeu poate lucra prin ei. În
apele vii care izvorăsc din Duhul Sfânt Biserica își adapă rădăcinile și
membrii săi primesc putere, credință, sporire în sfințenie. Prin Duhul Sfânt se
actualizează și se dezvoltă comuniunea celor care își pun în Hristos toata
credința lor.
Astfel, așa cum în Sfânta Treime Duhul Sfânt
arată că Tatal și Fiul sunt Persoane distincte dar de o singură ființă, unite prin
iubire, tot astfel Duhul Sfânt ne consacră pe noi ca persoane distincte
zidindu-ne ca Biserică, unindu-ne prin bucuria unei comuniuni depline. Prin
Duhul Sfânt intrăm în iubirea Tatălui și a Fiului, simțim, chiar în distincție,
întreg focul iubirii Tatălui față de Fiul Său și față de noi în măsura în care
suntem uniți cu Fiul. Duhul Sfânt este focul - foc distinct, ipostatic - care
iradiază din Fiul devenit Fratele nostru, foc care arde în noi devenind propria
noastră iubire filială față de Tatăl. Prin Sfântul Duh "ne simțim uniți în
Hristos și orientați către Tatăl, și astfel alcătuim Biserica: Ubi Spiritus
Sanctus, ibi Ecclesia ("Acolo unde este Duhul Sfânt, acolo este
Biserica") spunea Sfantul
Irineu, și acest adagiu, continuă același Sfânt Părinte, poate fi răsturnat:
Ubi Ecclesia, ibi Spiritus
Sanctus ("Acolo unde este Biserica, acolo este Duhul
Sfânt"). Dar Sfântul Irineu precizează: "Acolo unde este Duhul Sfânt,
acolo este Biserica și acolo unde este Biserica, acolo este Adevărul". Aș
spune că adevărul este plenitudinea realității. Și plenitudinea realității este
Dumnezeu făcut om, este
comuniunea cu El.
Astfel este Biserica. Experiența deplinei
comuniuni personale ne-a devenit posibilă prin întrupare. Nu există comuniune
decât cu o persoană, iar Persoana desăvârșită Care se face pe deplin accesibilă
în misterul ei infinit - păstrându-și totodată această taina - este Dumnezeu întrupat,
Hristos. Nu există viață adevărată, bucurie adevărată decât în comuniunea
noastră cu Hristos și în El, adică în Biserică.
Dar Hristos nu poate face să iradieze în noi
această comuniune decât pentru că trăiește El însuși în comuniunea infinită, desăvârșită a
Persoanelor Treimii. Dându-ne Duhul Sfânt, Hristos ne dă Duhul
acestei desăvârșite comuniuni trinitare.
Omul agonizează când este lipsit de orice
comuniune cu un alt om. Dar comuniunea dintre persoanele umane agonizează
atunci când ea nu-și găsește izvorul și fundamentul în Dumnezeu, Persoana
infinită sau mai degrabă Unitate infinită de Persoane divine.
Relația dintre persoană și persoană este singura
cale a realității și tainei. Numai această adâncire plină de iubire a unei
persoane în alta oferă viața și bucuria. Dar nu putem avea revelația celuilalt
ca profunzime izvorâtoare, ca sursă a unei
vieți nesfârșite, decât dacă Duhul Sfânt ni-l arată pe celalalt în
Dumnezeu, în taina Dumnezeului personal care se revelează. Singura Persoană din
care țâșnește inepuizabil viața și lumina este cea a lui Hristos.
Experiențele mistice pe care le caută astăzi mulți tineri în yoga sau în
metafizica hindusă sunt destinate eșecului dacă nu ajung la comuniunea
personală cu Hristos, la inepuizabila profunzime și căldură a Persoanei Sale
divino-umane. Doar în Persoana divino-umană a lui
Hristos, cunoscută datorită focului Duhului,
persoana umană se salvează de iadul singurătății. Pentru că nu poate fi vorba
de comuniune plenară și inepuizabilă decât împreună cu Persoana lui Hristos și
numai în Iisus Hristos găsim Duhul unei comuniuni neîncetate dintre oameni, găsim
Biserica.
Pentru toate aceste motive, Duhul Sfânt este
Persoana care face din om un rug aprins, Care ne umple de lumina lui Hristos
dacă încercăm fără încetare să trăim în Hristos având mereu în gândul nostru pe
Iisus. Așa cum spune Olivier
Clement, Biserica este în lume marele rug aprins al
cărui foc nesfârșit nu este altcineva decât Duhul Sfânt.
|
