Avem nevoie mai mult ca oricând de .prospeţimea şi normalitatea ce izvorăsc din textele filocalice. Poate este greu să trăim frumos ca cei din vechime, dar nu imposibil, Hristos ne chiamă la simplitatea începuturilor şi cred că nu e târziu să facem primii paşi. Vă recomand lectura primelor capitole din Filocalai Vol 1, Sfântul Antonie cel Mare, cu vechea şi frumoasa prezentare a textului original.
Ale
celui din.
Ale
celui dintre
Ale celui
dintre sfinţi, Părintelui nostru
ANTONIE CEL
MARE
Oamenii se socoiesc raţionali. Insă pe
nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor
înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia, cari au sufletul raţional, pot să
deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi
vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare
sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai
aceştia trebue să se numească oameni raţionali.
2. Omul cu adevărat raţional are o singură
grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi
deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa
de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el
în vieată. Pentrucă e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului,
doctorilor, cari ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I
mulţumim pentru cele ce ni se par nouă
grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebue, spre folosul
nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către
Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.
Am primit dela Dumnezeu puteri virtuoase
şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea
şi cele asemenea, cari ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor
rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru, socotim că
nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că
toate’s omeneşti şi se biruesc de virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta
însă cei neînţelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine
şi precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre
şi să ne încununăm dela Dumnezeu.
Când vei socoti câştigarea banilor şi
multul lor folos, ca pe-o amăgire vremelnică, vei cunoaşte că petrecerea cea
virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la
aceasta cu încredinţare şi cu ţinere de minte, îiu vei suspina, nu vei plânge,
nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu te vei
clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe bani şi pe socoteli, căci
foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi neştiinţa.
Omul cu judecată, luând aminte la sine,
cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă cari lucruri
sunt folositoare pentru firea sufletului său şi cari nu. Aşa se fereşte el de
cele nepotrivite, cari i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.
Cu cât cineva are vieaţa mai măsurată, cu
atât e mai tericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de
pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom înneca
în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta
noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunerecul unei vieţi
cu păcate, necunoscân- du-ne pe noi înşine.
Să nu zică cineva că este cu neputinţă
omului să ajungă la vieaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu
toate că nici cei ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui
lucru. De vieaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi precum şi cei cu
minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rând este lumească şi
schimbăcioasă, răsărind şi gânduri bune şi rele, ba şi firea şi-o schimbă,
aplecându-se spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă,
pedepseşte păcatul care se naşie în oameni cu voia lor, în urma trândăviei.
Cei proşti şi neiscusiţi iau în râs
cuvintele şi nu vor să le asculte, dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor
ca toţi să fie întru toate asemenea lor. La fel şi cei desfrânaţi se silesc să
arate pe ceilalţi toţi, mai răi decât dânşii, socotind să vâneze pe seama lor
nevinovăţia, din pricina mulţimii relelor. Dacă într’un suflet slab se afiă
păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia,
neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pisma, pofta,, răpirea,
durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura,
învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu,
sufletul acela se întineaza pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea
acestora se osândeşte sărmanul suflet, care s’a despărţit pe sine de Dumnezeu.
Cei ce vor să se deprindă în vieaţa cea
virtuoasă, cuvioasă şi preamărită, nu trebue judecaţi după obiceiurile sau
după petrecerea cea mincinoasă de până acum. Ci asemenea pictorilor şi
sculptorilor, îşi vor dovedi din faptele înseşi, petrecerea cea aleasă şi
plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase, ca de nişte
curse?
Cel bogat şi de neam ales, dar fără
îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, neferici! este în ochii cari
cugetă drept; precum fericit este săracul sau robul — după soartă — dar
împodobit cu învăţătură şi cu virtute. Căci după cum străinii rătăcesc
drumurile, aşa şi cei ce nu grijesc de vieaţa cea virtuoasă, se rătăcesc şi se
pierd, amăgindu-se de poftă.
Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi,
ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebue să se numească.
Asemenea şi aceia cari îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea
virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor.
Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul
oamenilor.
Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi
în- drepteze vieaţa şi obiceiurile după adevăr şi cuviinţă. Căci împlinind ei
acest lucru, cunosc uşor cele dum- nezeeşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din
toată inima şi credinţa, pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca să-şi stăpânească
mânia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta şi mânia.
Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce
îngădue să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta
se află numai la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebue să fugim, căci celor
ce trăiesc laolaltă cu păcatul, nu li se îngădue să se afle niciodată printre
cei nemuritori.
Raţiunea ne face vrednici să ne numim
oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul şi cu forma mădularelor ne
deosebim de dobitoace. Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor
şi va urî toată pofta cea păcătoasă, care se face între oameni pricină de
moarte.
După cum fiecare meşteşug îşi arată
puterea înfrumseţând materialele supuse lui, ca de pildă unul prelucrând
lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul, tot aşa şi noi trebue să ne
arătăm că suntem oameni cu adevărat raţionali, prin deprinderea întru vieaţa
virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi nu numai prin forma trupului. Iar
sutletul cu adevărat raţional şi iubitor de Dumnezeu îndată pricepe toate ale
vieţii, câştigă îndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, Ii mulţumeşte cu
adevărat şi către El îşi are tot sborul şi toată cugetarea.
