Vindecarea
slăbănogului de la
scăldătoarea Vitezda
După
acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în
Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte
Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi,
şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora
la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea
apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
Şi era
acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe
acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te
faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în
scăldăIItoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară
înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată
omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era
sâmbătă.
Deci
ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit
să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis:
Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi
patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la
o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a
aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai
păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus
iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii
prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta.( Ioan
5:1-16)
Înainte de această minune Domnul
fusese în Galileea, de unde venise în Ierusalim pentru Sărbătoare. Nu-i uşor de
spus ce sărbătoare era aceasta: Trecerea, sau Cincizecimea, sau Curăţarea; dar
nu este nevoie să ştim asta. Dacă ar fi fost important, Evanghelistul ar fi
făcut aceasta lămurit. Scăldătoarea Oilor, ori Vitezda, şi-a luat numele de la
Poarta Oilor din apropiere (vezi Neemia 3:1, 32; 12:39), prin care erau duse
oile care erau rânduite pentru jertfă; şi pentru că oile pentru jertfă erau mai
întâi spălate în această scăldătoare. Scăldătoarea există până astăzi în
Ierusalim, dar este aproape o ruină şi nu se mai foloseşte acum. Dar pe vremea
Evanghelistului, această scăldătoare se folosea, după cum vedem că se foloseşte
timpul prezent: Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare. Cinci
pridvoare acoperite care se aflau împrejurul scăldătoarei erau folosite ca
adăpost de către bolnavii cei mulţi care îşi căutau vindecarea în scăldătoare,
aşa cum se vede în următoarele cuvinte: În acestea zăcea mulţimea de bolnavi:
orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se
cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după
tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Mulţi bolnavi de
pretutindeni, care sufereau de tot felul de boli, se adunau în locul acesta
tăinuit, ca să-şi găsească tămăduirea pe care o căutaseră în deşert de la
oameni sau de la natură prin alte locuri. Faptul că acea apă nu avea nici un
fel de însuşiri vindecătoare, în compoziţia ei naturală sau în amestecul de
minerale, ci era tămăduitoare prin puterea cea cerească, este foarte limpede
din faptul că aceasta primea puteri vindecătoare din timp în timp, şi aceasta
numai atunci când, prin Voia lui Dumnezeu, un înger cobora şi tulbura apa. Ce
privelişte uimitoare şi dramatică! Închipuiţi-vă cele cinci pridvoare pline
tare cu oameni din tot poporul, aflaţi în mare disperare, în suferinţă!
Închipuiţi-vă case cu cinci etaje în care se aflau dureri şi suferinţe
omeneşti, lacrimi şi văicăreli! În preajma scăldătoarei se află o cetate cu
oameni mulţi, care caută lenevirea, se ţin cu toată puterea de bogăţii şi se
zbat să dobândească cinste şi putere, care joacă o comedie atât cu trupurile
cât şi cu sufletele lor; cu toate astea, lupta crâncenă a apropierii morţii, o
moarte înceată, de durată, şi singurul loc către care se îndreaptă toţi ochii: apa;
toţi cei bolnavi aveau o singură aşteptare – îngerul; cu toţii aveau o singură
dorinţă: vindecarea. “La ce vă foloseşte sănătatea?” – îi întrebaţi. Pentru
acea comedie întreagă a trupului şi a sufletului care se joacă în jurul vostru?
Nu sunt prea mulţi cei care fac acestea pretutindeni, fără să mai sporeşti şi
tu numărul lor? Sau pentru a sluji lui Dumnezeu? Dar nu este Dumnezeu bine
slujit şi de către cei care suferă întru El cu răbdare şi nădejde? Ori tu
doreşti sănătate pentru sănătatea în sine, şi viaţă pentru viaţa în sine? Dar
mijlocul nu se poate face scop. Când Dumnezeu te-a trimis în lume, El te-a
trimis cu un scop; când El îţi dă sănătate, El are în minte un anumit scop. “Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească şi zilele
lui nu sunt ca zilele unui simbriaş?”, spune Iov (7:1). Dacă omul
este în armată, el se află acolo pentru instrucţie, luptă şi biruinţă; dacă
zilele lui sunt ale unui simbriaş, atunci îl aşteaptă plata la apusul zilelor
sale. Dar viaţa pentru ea însăşi – şi pentru ca viaţa pământească să fie trăită
pentru viaţa pământească, şi sănătatea de dragul sănătăţii – toate astea
înseamnă viaţă lipsită de scop şi sănătate lipsită de scop. De fapt, viaţa şi
sănătatea – pentru a împlini comedia păcatului: nu înseamnă un cuţit ascuţit
pus la gât? Cinci pridvoare înghesuite de bolnavi de multă vreme – ce uimitoare
învăţătură pământească pentru răbdare şi nădejde în Dumnezeu! Ce privelişte
uimitoare şi plină de viaţă, ce aducere aminte uimitoare şi adevărată a acelei
stări în care toţi cei din cetatea din preajma scăldătoarei îşi irosesc viaţa
şi sănătatea – şi pentru care scop? Pentru a cumpăra păcatul; pentru a
îngrămădi păcate!
Dar dacă cele cinci pridvoare de la Scăldătoarea Vitezda au ajuns o ruină
cu multă, multă vreme în urmă, nu vă gândiţi că povestea supărării şi sărăciei
omeneşti care zac sub ei în grămezi mari se sfârşeşte pentru totdeauna. Nu vă
gândiţi că povestea aceasta este departe de voi şi nu are nici o legătură cu
viaţa voastră. În cele cinci simţuri, ca şi sub cele cinci pridvoare, nu este
strâns un întreg depozit cu durere, supărare, lacrimi şi văicăreli, păcat şi
fărădelege, gânduri bolnave, pofte şi patimi oarbe, încercări schiloade şi
nădejdi năruite? O, Vitezda, Vitezda, cât eşti de adevărată pretutindeni! În
tine îngerul lui Dumnezeu împlinea atunci lucrarea păstorului şi izbăvea oile
cele pierdute una câte una, până când S-a arătat Păstorul tuturor – atât al
îngerilor cât şi al oamenilor. Un înger tăcut, slujitorul Ziditorului său, se
foloseşte de apa ta, pentru a spăla oile cele bolnave de stricăciunea plină de
păcat; şi când Păstorul cel Bun a coborât în tine – Cuvântul lui Dumnezeu Cel
ziditor, în trup şi în faptă lucrătoare – El, prin cuvântul Său cel ziditor, au
dus departe stricăciunea păcatului, şi prin aceasta te-a lăsat gol de păcat.
Păstorul cel Bun. Din această pricină, tu ai primit numele proorocesc
Scăldătoarea Oilor. “Şi oile ascultă de glasul Lui … şi oile merg
după El căci cunosc glasul Lui (Ioan
10:3-4) – glasul Păstorului celui Bun.
Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus,
văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis:
Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă
arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu, altul se
coboară înaintea mea. Domnul cel înţelept a văzut mai dinainte şi de departe
unde era nevoie de El. Asta nu era din întâmplare, de exemplu, că El a mers pe
apă şi a străbătut drumul până în ţara gadarenilor – chiar dacă însoţitorilor
Săi li se părea că este adevărat – dar El a văzut mai dinainte în duhul Său că
erau în ţara aceea doi oameni îndrăciţi pe care El trebuia să-i vindece. Nu era
întâmplător nici faptul că El Se afla la poarta cetăţii Nain tocmai atunci când
îl scoteau afară pe fiul mort al văduvei, ci El iarăşi a văzut mai dinainte că
Îl aştepta lucrare mare în locul acela şi la vremea aceea. La fel, nu din
întâmplare S-a aflat El în Ierusalim la această Sărbătoare, oricare sărbătoare
ar fi fost ea, nici nu a fost întâmplător sau neobişnuit faptul că El a vizitat
acest adăpost al durerii, Scăldătoarea Oilor, dar totul s-a isprăvit prin
înainte cunoaşterea şi înainte vederea Lui a timpului şi a locului. Este
limpede că El nu venise în Ierusalim pentru Sărbătoare, aşa cum credeau cei
care Îl însoţeau, ci pentru acest om bolnav şi pentru lucrarea pe care trebuia
El să o săvârşească asupra lui. Acesta era un om foarte, foarte bolnav. Boala
care ţine treizeci şi opt de zile li se pare oamenilor că nu are sfârşit,
atunci ce se poate spune despre o boală care ţine de treizeci şi opt de ani?
Cât de grabnic sau cât de încet trece timpul depinde de starea şi firea
noastră. Ceasurile de fericire au aripi, pe când ceasurile de suferinţă au
aripile tăiate, şi adesea nu au nici picioare. Unui paralitic
timpul i se pare oprit pe loc; lui i se pare că timpul este la fel de
nemişcător precum este şi el. Dacă înmulţeşti această vreme de treizeci şi opt
de ani de boală de cel puţin trei ori, vei obţine cu aproximaţie adevărata
durată a timpului pentru omul care este sănătos, mişcător, plin de viaţă şi cu
bucurie multă. Acest paralitic a petrecut ceea ce ar însemna un veac întreg
pentru omul sănătos, zăcând în patul său şi împingând mai degrabă timpul
înaintea lui decât să fie el împins de timp. Ce răbdare biruitoare avea acest
om! Ce osteneli peste puterile omului, ca să se târască până la scăldătoare
atunci când îngerul Domnului tulbura apa! Ce nădejde neclintită în tămăduirea
lui – de la zi la zi, de la an la an; dar şi de la deceniu la deceniu! Chiar
dacă acest bolnav suferea atât de mult pentru păcatele sale, noi nu putem decât
să ne minunăm de el; şi, gândindu-ne la el, nu putem să nu ne gândim la
mulţimea de oameni slabi – bărbaţi şi femei, tineri şi tinere – din zilele
noastre care, sub o apăsare cu mult mai mică şi de o lungime mai mică, îşi
ridică mâinile împotriva vieţilor lor, plecând în lumea cealaltă ca sinucigaşi.
“Voieşti să te faci sănătos?” este întrebarea
singurului Prieten care S-a plecat vreodată asupra patului său de-a lungul
acestor treizeci şi opt de ani. “Doamne, nu am om!”
Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au prieteni, dar eu nu am pe
nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă faţă de mine şi să mă
ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare. Când eu mă ostenesc să
ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă şi a fost
vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă cu dureri mari.
Şi asta se tot întâmpla de treizeci şi opt de ani! “Nu am om“,
şi nu am bani să plătesc un slujitor. Între atât de mulţi oameni din Ierusalim
– de la oameni fără lucru, până la bogaţi şi săraci – nu se află nici măcar un
singur om care să-ţi întindă mâna ca să te ajute numai pentru sufletul lui, sau
cel puţin să-şi trimită sluga să te ajute? Trebuia cu adevărat ca Omul să vină
tocmai din Galileea, ostenindu-Se într-o călătorie de trei zile, când sunt
atâţia oameni fără de lucru în Cetatea Sfântă care umblă aiurea zi şi noapte,
doar la câţiva metri de patul tău? Doamne, atât de mulţi umblă prin preajmă,
dar “Eu nu am om“. Atât de mulţi preoţi. Iată, Templul
este doar peste drum! Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă
pe oameni să facă milostenii – dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe
cineva care să te ajute? Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar
“Eu nu am om“. Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei,
care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un
suferind trist şi fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii,
numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa cum strămoşii lor preamăreau viţelul de
aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot spune, “Eu nu am om“. Iată un om – singurul om! Este Domnul –
mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu
S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim
pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a
venit astfel ca, prin fapte iar nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de
milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru
om. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul
s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Din clipa aceea,
probabil pentru totdeauna, îngerul lui Dumnezeu a încetat să coboare în
Scăldătoarea Oilor şi să tulbure apa; că iată, Mesia Se arătase, Domnul
îngerilor, care tămăduieşte fără nici un mijlocitor. În vreme ce oamenii se
aflau sub Lege, fiind slujitori ai Legii, Domnul S-a folosit de slujitorii Lui.
Dar acum că harul a pogorât, şi Legea a fost dată la o parte, atunci Domnul
Însuşi Se apropie de oameni, precum tatăl de fiii săi, şi chiar El, cu mâinile
Sale, le dăruieşte lor daruri în chip nemijlocit.
Se poate pune întrebarea: de ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obişnuita
întrebare: “Crezi tu asta?” De ce nu a căutat în el credinţa, aşa
cum a făcut El cu mulţi alţii? Dar credinţa acestui suferind nu este mai mult
decât lămurită? El a zăcut vreme de treizeci şi opt de ani cu răbdare în locul
acesta, cu nădejdea de a primi ajutor din cer. Asta înseamnă nu numai că el
crede în lucrarea minunată a îngerului lui Dumnezeu; într-un fel, el crede şi
în Domnul Iisus, deşi nu-L numeşte Domn. Da, Doamne, eu vreau să mă vindec, dar
“Eu nu am om“. Trebuie amintit, în trecere, că Domnul a
vindecat mulţi îndrăciţi, surzi şi muţi, la care El nu a căutat credinţă: El
i-a vindecat din milă curată. Iar în acest caz, la Vitezda, Domnul săvârşeşte
lucrare, pe de o parte, din milă curată faţă de omul care a suferit ani
îndelungaţi, care a suferit atât de mult printre oameni lipsiţi de milă; pe de
altă parte, El săvârşeşte lucrare dinadins, pentru ca această lucrare de milă
din partea Lui, să dea la iveală lipsa acesteia nu numai din partea cetăţenilor
Ierusalimului, ci din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor care îl văd
pe aproapele lor în durere mare şi nu ridică un deget ca să-l ajute. În
sfârşit, Domnul dinadins îl vindecă pe acest om în zi de sâmbătă – deşi putea
foarte bine să facă aceasta în zi de vineri, dacă El ar fi dorit aceasta. El
procedează astfel ca să dea la iveală slava idolească a iudeilor faţă de ziua
de sâmbătă, şi pentru a arăta că omul este mai de preţ decât ziua de sâmbătă,
şi că mila este mai de preţ decât oricare fel de punere în lege pe dinafară. Şi
această lucrare a lui Hristos are un semn unic al căii de lucrare a lui
Dumnezeu: să se săvârşească mai multe scopuri în acelaşi timp.
Dar în
ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de
sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. O, ce suflete
nesimţitoare! O, ce inimi învârtoşate! În loc să se veselească că un vierme
care se târa s-a făcut iarăşi om; în loc să-l felicite pentru refacerea
sănătăţii; în loc să se ridice întreaga cetate şi să se adune laolaltă ca să-L
slăvească pe Dumnezeul Cel viu şi plin de iubire – în loc de toate astea, ei
sunt mânioşi că omul a fost împins de pe pat şi îndreptat spre casă! Dacă, în
zi de sâmbătă, un om mort ar fi fost înviat din morţi în faţa ochilor lor, ei
nu s-ar fi minunat la învierea sa, ci l-ar fi certat, întrebând: “De ce eşti om
de nimic în zi de sâmbătă?”
El le-a
răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei
l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iată încă
o dovadă a celei mai mari orbiri a iudeilor şi a fanatismului lor faţă de ziua
de sâmbătă! Omul care a fost vindecat vorbeşte mai întâi despre vindecarea sa,
ca despre lucrul cel mai de preţ, şi apoi despre ducerea patului său ca fiind
de preţ mai mic; în vreme ce pe iudei nu-i interesează de loc vindecarea sa,
viaţa sa. Ar fi fost firesc, după auzirea răspunsului, să-l întrebe: “Cine este
omul care te-a vindecat?” Dar nu; ei întreabă numai despre cealaltă problemă,
mai mică şi măruntă: Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi
umblă? Vedeţi cum a ajuns în stricăciune Poporul Ales? Vedeţi
bălăriile care au crescut pe câmpul unde s-au născut odinioară Moise, Isaia şi
David? Vedeţi cum, cucernicia iudeilor cea înflăcărată de odinioară s-a
schimbat în pândirea celor care ţin sâmbăta, şi cum slujba preoţească a
Dumnezeului Celui viu au sucit-o schimbând-o într-o supraveghere poliţienească
împrejurul statuii zeiţei numită “sâmbăta”?
Iar cel
vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care
era în acel loc. Omul care fusese tămăduit privise din patul său drept
în ochii Domnului; el I-a simţit suflarea dătătoare de viaţă, el I-a cunoscut
puterea făcătoare de minuni – dar, cu toate acestea, el nu a putut spune numele
Tămăduitorului său, nici să spună de unde venise El. Dar Domnul, care săvârşise
aceasta, se retrage de îndată din mulţime şi lasă lucrurile să-şi urmeze cursul
lor. El este Semănătorul care seamănă sămânţa cea bună şi o lasă să crească,
şi, la vremea potrivită să aducă roadă bună în pământul în care a căzut.
Săvârşind bună lucrare, faptă Dumnezeiască, atât în puterea cât şi în mila ei,
El, Domnul, se retrage dintre oameni ca să fugă de laudele lor, aşa cum spune
puţin mai târziu: “Slavă de la oameni nu primesc”
(Ioan 5:41). El fuge de oameni ca aceştia să nu-L pizmuiască pe El, aşa cum se
întâmplă adesea. În sfârşit, El fuge de oameni ca o pildă pentru noi toţi, cei
care ne numim Creştini. O lucrare bună este desăvârşită atunci când aceasta se
împlineşte din iubire curată pentru oameni, spre slava lui Dumnezeu. Toţi cei
care doresc să săvârşească lucrări bune, să nu le facă din mândrie sau din
dorinţa de a primi laude de la oameni. Pentru că cel care aduce în priveliştea
oamenilor faptele sale cele bune este ca omul care îşi duce oile sale între
lupi. Atunci, noi trebuie să avem pază bună asupra lucrărilor noastre celor
bune, ca să ne ferim să stârnim fie lauda fie pizma din partea altora. Cel care
în chip voit caută să-şi atragă lauda şi pizma, împreună cu lucrarea lui cea
bună, va săvârşi două rele: lauda îi va aduce vătămare lui, iar pizma va aduce
vătămare altora.
După
aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De
acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Vindecându-i
trupul, Domnul duce acum fapta spre treapta ei duhovnicească cea mai înaltă,
arătându-i că păcatul a fost pricina bolii sale cumplite, şi îl povăţuieşte ca
să nu mai păcătuiască din nou, “ca să nu-ţi fie ceva mai rău“.
Nu se ştie ce fel de păcat săvârşise omul acesta, nici nu este nevoie să ştim
aceasta, pentru că se ştie că orice păcat aduce mânia lui Dumnezeu şi înseamnă
o întoarcere de la Dumnezeu, şi de asemenea că fiecare păcat, dacă nu este
urmat de pocăinţă adâncă, trebuie să aducă suferinţă şi durere mai curând sau
mai târziu. “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.”
Acum Dumnezeu ţi-a arătat ţie milă, şi păcatul tău este iertat; de aceea, nu-L
mai ispiti pe Dumnezeu, căci ai putea să simţi asprimea dreptăţii Lui în locul
milei. Dacă ai putea să-ţi îndreptăţeşti păcatul tău de mai înainte prin
necunoaşterea îndestulată a lui Dumnezeu şi a puterii Sale, după ce ţi s-a
întâmplat ţie aceasta, nu vei mai putea găsi nici o îndreptăţire. Aceasta
reprezintă o atenţionare minunată şi cumplită pentru noi toţi că, atunci când
am simţit odată mila lui Dumnezeu faţă de noi, să nu mai păcătuim, ca să nu ne
fie nouă mai rău decât răul acela de care ne-a slobozit mila lui Dumnezeu.
Atunci
omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. El spune
aceasta cu bună credinţă şi scopul cel mai bun. El a fost întrebat despre
Iisus, şi crede că trebuie să răspundă la întrebare. În acelaşi timp, el simte
că îi este dator cu aceasta Binefăcătorului său, şi astfel el crede că trebuie
să-I facă cunoscut numele fiecărui om, mai ales celor care au întrebat despre
El. Zăcând treizeci şi opt de ani şi gândindu-se numai la durerea sa, sărmanul
om nici măcar nu putea visa cât de rele erau inimile celor care se iscodeau
cele despre Iisus. Cum ar fi putut el bănui că întrebau de El, nu ca să-I aducă
slavă, ca unui făcător de minuni ci ca să-L ucidă ca pe un stricător al legii
sâmbetei?
Observaţi aceasta: el merge şi spune iudeilor că Iisus l-a făcut pe el
sănătos. El este stăpânit de gândul vindecării sale şi de Vindecătorul său, pe
când iudeii erau stăpâniţi de ziua de sâmbătă şi de încălcarea legii sâmbetei.
Poate că, în aceste clipe neobişnuite, el nu face deosebirea între ceea ce
gândeşte el despre Iisus şi ceea ce gândesc iudeii despre El. El socoteşte că
gândurile lui sunt şi ale lor, gândurile sale măreţe şi înflăcărate despre
venirea lui Dumnezeu şi minunea pe care a lucrat-o în el, şi de aceea nu poate
desluşi gândurile lor strâmte şi răutăcioase, că ei se ascund ca şerpii sub
frunze. Gândurile lui sunt de slăvire a Domnului Iisus, Binefăcătorul său, şi
cele ale iudeilor sunt de ucidere a Lui, căci se spune:iudeii … căutau să-L omoare (Ioan 5:16). De ce vor ei să-L omoare?
Pentru că El este singurul om pe care L-a văzut bolnavul de la Vitezda în
aceşti treizeci şi opt de ani? Da; din această pricină, şi de asemenea pentru
că El este singurul Om care pune preţ mai mare pe viaţa unui om decât pe
statuia moartă care este zeiţa iudeilor, adică ziua de sâmbătă.
Dar Domnul a trecut nevătămat prin toate murdăriile şi lovirile răutăţii
iudeilor, răspândind prin cuvânt şi faptă Evanghelia Sa a iubirii de oameni,
până în clipa când El a ştiut că trebuia să se dea în mâinile iudeilor; pentru
a arăta adevărata Sa măreţie prin umilire şi, prin moarte, pentru a birui
moartea. Aşadar slavă şi laudă Lui, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt –
Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.
SF. NICOLAE VELIMIROVICI - “PREDICI”
