Predica la duminica
dinaintea Inaltarii SfinteiCruci
Împreuna, sa
luam aminte. Cuvantul dumnezeiesc al Evangheliei asa ne graieste:
“Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului,
Care este in cer. Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa
se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata
vesnica. Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a
dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci n-a
trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca,
prin El, lumea” (Ioan 3, 13-17).
Acesta este cuvantul de astazi al Sfintei Evanghelii, atat de concentrat,
de unit in el, ca intr-un nucleu divin; dar din care, in lumina Duhului Sfant,
stralucesc razele adevarului dumnezeiesc, pentru om.
Fiecare cuvant sau verset (sau vers) sa-l luam si sa ne impartasim: “Nimeni
nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in
cer”. Iubitilor, de atatea ori sufletul omului, si poate mai mult al
crestinului, se intreaba cu privire la acest cuvant: cer. Ce este cerul? Si nu
totdeauna intelegerea noastra a ajuns pana la odihna (care nu inseamna somn, ci
pacea luminii divine). Cer… Astazi auzim asa: Nimeni nu s-a suit in cer, decat
Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Deci cerul e asezat
deasupra noastra. Si nimeni dintre noi nu s-a suit, dar a venit printre noi Cel
care a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Fiul e in cer din veci,
e Fiul Parintelui ceresc. Iar Fiul Omului – adica Fiul Parintelui ceresc, Care
S-a facut si om – Care e in cer, vrea sa ne spuna ca de acolo, din cer, e taina
omului. Si nu numai a omului, intrucat omul e o sinteza a intregii Creatii;
taina intregii Creatii e in cer.
Sa ne referim in clipa aceasta la doua cuvinte ale Scripturii, de esenta:
primul cuvant – de la Cartea Facerii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si
pamantul” – deci cerul, intai. Si un cuvant cel putin la fel de revelator – al
rugaciunii pe care Cel Care S-a coborat din cer, Fiul Omului, Fiul Parintelui
ceresc, ne-a invatat-o: Tatal nostru: “Tatal nostru Care esti in cer (...)
Precum in cer, asa si pe pamant” – reia cuvantul dintru inceput al Scripturii.
Deodata se dezvaluie cerul: “Tatal nostru Care esti in ceruri...”. Am zice in
graiul nostru, pe intelesul nostru smerit: Cerul este locasul lui Dumnezeu.
Sfantul Stefan, in cuvantul rostit de el inaintea Sinedriului, atunci cand a
fost omorat cu pietre, le spunea celor din Sinedriu, reluand cuvantul
Proorocului Isaia: “Cel Preainalt nu locuieste in temple facute de maini,
precum zice Proorocul: «Cerul este tronul Meu si pamantul asternut picioarelor
Mele. Ce casa Imi veti zidi Mie? – zice Domnul – sau care este locul odihnei
Mele?»” (Fapte 7, 48-49). Evocam la inceput odihna, si auziti: “locul odihnei
Mele”. Ce fel de odihna? Numai dupa osteneala cautarii si dorului luminii
dumnezeiesti ajungi la odihna.
Impreuna cu colegul meu – parintele Stefan – cercetam in texte, in
original, ce inseamna odihna: in limba greaca áíáđáőóéň; đáőóéň inseamna
odihnesc, dar áíá inseamna in sus – deci cand ma ridic la inaltimea adevarului,
atunci ajung la odihna, adica la lumina care imi da pacea, implinirea. De aceea, observati,
“cerul este locul odihnei Mele” – zice Dumnezeu, adica acolo unde e plinatatea
adevarului, a existentei. Cerul –locasul Parintelui ceresc, al lui Dumnezeu. Dar, dupa Evanghelia de
astazi, “Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce a coborat din cer, Fiul
Omului, Care este in cer”. Deci cerul este si locasul Fiului Omului. Iar daca
in Tatal nostru spune “precum in cer, asa si pe pamant”, cerul este si locasul
odihnei noastre, al pacii, al mangaierii, al luminii, pe care, contempland-o,
ajung la odihna. Sufletul meu nu se mai zbuciuma. Propriu-zis, aceasta inseamna. Cand nelinistea ta, in
chinurile nasterii tale din nou, inceteaza. Sufletul ajunge sa se odihneasca.
Constiinta capata pacea, lumina adevarului. Cum de atatea ori va talcuiam
cuvantul: Numai cel care n-a ajuns pana la capat se intoarce inapoi. El tot
penduleaza, in nelinistea lui, intre indoieli si certitudini. Nimeni din cei
care au ajuns (la odihna) nu s-a mai intors. De aceea si pentru cei adormiti,
cum ne rugam la capataiul lor, la inmormantare, sau la parastas? – Ii zicem Mantuitorului:
“Ca Tu esti Invierea si Viata si Odihna adormitului robului tau...”. Deci a
ajuns sufletul la pacea, la odihna, la intalnirea cu Dumnezeu. Cum va spuneam,
cuvantul Sfantului Grigorie Sinaitul: “Ia aminte, omule: Adevarata cunostinta e
simtirea harului dumnezeiesc” – simtirea dumnezeirii.
Am inteles ce inseamna odihna. De aceea, a te culca, in intelesul somnului
trupesc, numai, in care vegetezi, dar sufletul nu ramane viu, cum se ruga
Inteleptul: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza”, daca nu mai ramai in stare de
veghe, aceea-i moartea. A te desparti de Dumnezeu e moarte.
Atunci, revenim la cer: “Precum in cer, si pe pamant”. Si omului ii este
dat sa aiba parte de cer. Cerul –locasul lui Dumnezeu (cum citim in Tatal
nostru; Cerul – locasul Fiului Omului, Care este in cer – Fiul lui Dumnezeu,
facut om, Care S-a coborat din cer. Si cerul – locasul omului; cerul omului.
Iubitilor, pentru ca acest cuvant si aceasta invatatura este atat de
adanca, odata cu Sfintele Scripturi, Parintii cum au inteles? Am apelat, si de
data aceasta, indeosebi la Sfantul Maxim Marturisitorul. El spune ca prin cer
se intelege in Sfanta Scriptura, adeseori, Insusi Dumnezeu. Precum spune undeva
Ioan Inaintemergatorul, marele propovaduitor al adevarului: “Nu poate omul sa
ia nimic de la sine de nu-i va fi dat lui din cer” (aceasta a spus-o Sfantul
Ioan dupa ce L-a botezat pe Mantuitorul ucenicilor lui ). A doua zi dupa ce
Ioan L-a botezat pe Mantuitorul, vazandu-L pe Mantuitorul ca trece iar la
Iordan, a spus ucenicilor sai: “Iata Mielul, Care ridica pacatul lumii”. Si
atunci, Andrei intai, dar si Ioan, care ne descrie aceasta, au luat-o dupa
Mantuitorul, dupa Iisus. Iisus i-a intrebat: Ce vreti? – Invatatorule, unde
locuiesti? – Veniti si vedeti. Si au mers Andrei si Ioan si toata seara si
noaptea L-au intrebat pe Iisus. Andrei, ascultandu-L, le-a spus celorlalti: “Am
aflat pe Acela despre Care au vorbit profetii”. Atunci au iesit la Iisus si
Petru, apoi si Filip si Natanael – ucenicii Lui. Atunci, ceilalti din jurul lui
Ioan: Tu L-ai botezat pe Iisus, dar vezi ca cei care mergeau dupa tine pleaca
dupa El, te parasesc si merg dupa Celalalt, dupa Iisus. Atunci a spus Ioan
acest cuvant, pe care il citeaza Sfantul Maxim Marturisitorul. Ioan a zis: “Nu
poate omul sa ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer” – adica de la
Dumnezeu. De aceea Sfantul Maxim spune: “Cerul se uneste cu Insasi
Dumnezeirea”. Deci cand zici cer zici lumea lui Dumnezeu, locasul lui Dumnezeu;
si, in intregime, tot ceea ce se descopera de acolo, de la Dumnezeu. Pentru
care adauga sfantul Maxim: “Caci toata darea cea buna, tot darul cel desavarsit
de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor”. In acest inteles trebuie
luat cuvantul cer, din textul Scripturii – locasul lui Dumnezeu, cu intreaga
bogatie, nesfarsita, a adevarului dumnezeiesc. Dar mai adauga Sfantul Maxim:
“Scriptura mai numeste cer si puterile ceresti, dupa cuvantul: «Cerul Imi este
Mie scaun… Cel ce pui pe ingerii Tai para de foc si slugile Tale duhuri». De
aceea, dupa cuvantul Scripturii: «Cerul Imi este Mie scaun», «Cel ce odihnesti
pe heruvimi» – mai zice in alta parte. Aceasta pentru ca Dumnezeu Se odihneste
in fiintele simple si netrupesti”.
Si acest cuvant, mai ales, m-a mangaiat negrait de mult. El corespundea exact cu ceea
ce in mintea noastra, putintica, incerca sa se inalte. Zice Sf. Maxim: “Daca ar
zice cineva ca si in mintea omeneasca, curatita de toata nalucirea
materiala...”. O, Doamne, cat ma mangaie acest cuvant! Nalucirea materiala,
care ma face sa ma gandesc cum L-a ispitit demonul pe Mantuitorul, aratandu-i
imparatiile lumii si slava lor. Pentru care Parintele Staniloae talcuia: slava
lor, adica poleiala. Aceasta poate oferi demonul: poleiala. La aceasta se
incanta atata lume, la poleiala – nalucirea materiala, cum este numita de Sf.
Maxim. Deci “orice minte omeneasca, daca e curatita de toata nalucirea
materiala si e impodobita cu ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile,
este cer, si nu are a cadea, dupa parerea mea, din adevar”. Daca priveste si
mintea omului, curatita de nalucirile materiale, si luminandu-se, stralucind in
ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile. Este cer si mintea; si nu cazi
din adevar. Nu cazi din adevar cand contempli cerul mintii tale, plin de
stralucirea adevarului dumnezeiesc, al credintei, plin de cele ceresti. O,
credinciosilor, o, profesori de religie, nu uitati! Asa sa-i invatati pe
copilasi, cu inima curata. Si incheiem cuvantul sfantului Maxim: “Deci nici cel
care a numit cer inaltimea cunostintei spirituale din oameni nu ar gresi”. Doamne,
cum te inalta fiecare gad si idee tot mai sus! “Caci, intr-adevar, spune Sf.
Maxim, cunostinta adevarata se face asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu”. A
spus Mantuitorul: “Daca Ma iubiti, paziti poruncile Mele! Cel ce pazeste
poruncile Mele va fi iubit de Tatal Meu, la el vom veni si locas la dansul vom
face”. Daca cerul este locasul lui Dumnezeu, si inima ta, facandu-se locas al
lui Dumnezeu, se face cer. “Se face asemeni cerului, scaun al lui Dumnezeu,
primind pe Dumnezeu sa Se introneze in ea, prin nazuinta nestramutata a
dorintei ferme si inalte spre bine. La fel, lucrarea curata a virtutilor este
numita «asternut al picioarelor Lui»”. Virtutile, despre care de atatea ori Sf.
Maxim spune ca ele sunt oglindire a insusirilor dumnezeiesti, a luminii
dumnezeiesti, a iubirii dumnezeiesti, a intelepciunii dumnezeiesti, a bunatatii
dumnezeiesti, a dreptatii dumnezeiesti, a barbatiei dumnezeiesti.
Talcuia Parintele Staniloae
atat de adanc, dupa Sfantul Maxim: Virtutile sunt forma umana a insusirilor dumnezeiesti,
cum s-au revelat in Hristos. Si atunci, in acest inteles virtutile sunt
“asternut picioarelor Lui”. Cum tot Sfintii Parinti vor spune, ca insusirile
dumnezeiesti sunt cele din jurul Dumnezeirii. Adancul fiintei dumnezeiesti este
de neurmat pentru noi, dar insusirile dumnezeiesti – lumina, iubirea,
bunatatea, pacea, dreptatea, sfintenia, intr-un cuvant. Toate sunt dar, harul
lui Dumnezeu din natura divina. Dar natura divina este dincolo de tot ceea ce
este creatura. Dar
sunt asternut al Dumnezeirii si impartasire din Dumnezeire, din lumina si
iubirea Sa. Si, in sfarsit, intrucat virtutea primeste deasupra ei talpile
dumnezeiesti… De aceea parca-ti aduci aminte: cate o crestina, saraca, zice
asa, in simplitatea ei: Saruta-Ti-as talpile Tale, Doamne! Si noi radem,
adeseori. Or, ea spunea un cuvant atat de adanc: Doamne, eu sa fiu asternut
picioarelor Tale, talpilor Tale. Sa odihnesti, altfel spus, in mintea si in
inima mea. Caci in Filocalie Parintele Staniloae asa a tradus: Talpile
dumnezeiesti.
“Si nu le lasa catusi de putin sa se murdareasca de intinaciunea trupului”.
Ce i-a spus lui Moisi la rug? –“Scoate-ti incaltamintea! Locul pe care calci e
sfant”. Acolo calca talpile picioarelor dumnezeiesti, si acolo nu mai e
intinaciune.
… Si intelegand prin pamant trupul. Iubitilor, Doamne, ce descoperire! Cer,
lacasul Dumnezeirii, cerul lui Dumnezeu, cerul Fiului lui Dumnezeu
dumnezeiasca, de adevar! Ati inteles acum? Prin care dar, insusire a
sufletului nostru putem noi sa ne umplem sufletul de cer, de lumina divina, de
virtutile care stralucesc in noi – cunostinta, adevarul (deci lumina, caci
altfel nu pot vedea nimic fara lumina; si ceea ce e lumina pentru ochi e
intelegerea pentru minte)? Care este acest dar, prin care noi luam cunostinta,
prin care ne miscam? – Gandirea, iubitilor! Si, intelegand, parca te cutremuri.
Cu ce te inalti dincolo de minte? Vedeti, trupul, materia e limitata,
marginita, “tarcaruita” in timp si spatiu. Dar daca cu trupul sunt aici si
acum, cu mintea, cu gandirea depasesc nu numai trupul meu, numai locul unde ma
aflu, nu numai timpul de acum… ci si timpul si spatiul. Se misca in lumea
nemarginirii dumnezeiesti. Atunci cand cuget, deodata: “A zis Dumnezeu: Sa
facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” – chipul, cum spune dumnezeiescul
Maxim, e de nedistrus, ramane in noi pe veci; ca existam. Chiar si cei care mai
spun: “A trecut in nefiinta”. Sa-i lumineze Dumnezeu, sa se indeparteze de
ratacirea asta, cea mai de pe urma. Nimeni nu trece in nefiinta! Caci existam,
si in nemurire suntem chemati sa fim. Dar asemanarea priveste virtutea:
intelepciunea, bunatatea, virtuti de care ne impartasim din Dumnezeire, dupa
voia noastra. Vrem sa-I urmam lui Dumnezeu in lumina, adevar si iubire, atunci
ne impartasim din ele. Sau, prin pacat, ne lepadam. Dar ramanem in Dumnezeu cu radacina.
Si ce inseamna a fi “dupa chip”? Ce ne apropie pe noi mai mult decat toate
de a fi dupa chipul lui Dumnezeu, al nemarginirii dumnezeiesti? Gandirea,
iubitilor. Gandirea noastra depaseste si marginile universului intreg. Astazi
macar atat sa intelegem: ce inseamna cuvantul cer: locasul lui Dumnezeu,
locasul Fiului lui Dumnezeu si Fiul Omului si locasul oricarei minti pamantesti
curate. Cand am citit din Sfintii Parinti, indeosebi doua lucruri m-au luminat si
m-au uimit (cand primesti lumina, te uimesti). Cand am citit la Sfantul Ioan
Damaschin cum a coborat Fiul lui Dumnezeu la noi: nu dupa loc, ci dupa fire.
Adica nu dupa spatiu, ca sa se miste de colo colo. A luat trup omenesc, cu care
S-a miscat printre noi; dar in El era Dumnezeirea. Fiul lui Dumnezeu a coborat
in sanul Fecioarei (a carei nastere am praznuit-o ieri; iar astazi pe parintii
ei, dumnezeiestii Ioachim si Ana). Or, cand zici firea dumnezeiasca…
Mantuitorul i-a spus unei femei, samarinencei, descoperindu-i din taina
Dumnezeirii: “Duh este Dumnezeu”. Cu ce ne apropiem noi de intelegerea Duhului? E Duh, e
spirit, adica nematerial. Dar cum o intelegem? Ce, in noi nematerial? –Gandirea.
Gandirea e deasupra materiei, o invaluie. Cu gandirea, care depaseste hotarele
trupului intelegem ceva din taina Dumnezeirii, a Duhului. Sa ne inaltam, sa
intelegem! E atata frumusete, cum nu va puteti inchipui. Cand am mai citit si
la Calist Catavisiotul: “Oricine e intelept priveste la lucrurile cele mai
adanci din el”; cele mai inalte din el. Orice om are si slabiciunile lui.
Calist Patriarhul spune: Cand vrei sa fii in adevar, treci de la cele de jos
ale tale (cum intreaga creatie s-a odraslit de la cele de jos pana la cele de
sus; toate sunt in noi)... Ce are omul mai inalt, spune Patriarhul Calist, e
mintea lui, e gandirea lui. Si cu mintea lui se inalta, si poate sa ajunga pana
la Dumnezeu – cu mintea te poti inalta dincolo de lume; poti sa cuprinzi lumea.
De aceea spune Calist: Nu e dupa vrednicia omului sa se opreasca la cele
marginite, hotarnicite, ci sa se inalte pana la Cel nemarginit, daca si mintea
se poate inalta pana la Dumnezeu”.
Atunci am inteles: Doamne,
ce minune descoperi Tu in om, ca mintea lui e cer (cum a spus Sfantul Maxim), e
cereasca. Te inalti pana la Dumnezeire. Si asa spunea un savant – Wolfgang
Pauli, mare fizician: Asa cum Dumnezeu, spiritul divin cuprinde intreaga
creatie, asa si sufletul omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu, poarta in el
intreaga creatie. Ar putea face stiinta un matematician, un chimist, un fizician, poate sa
cuprinda intelesurile lucrurilor fara mintea aceasta, pe care i-a dat-o
Dumnezeu, dupa chipul Lui? Si asa cum El cuprinde tot, si omul e chemat; sa
devina mintea omului cer.
Am inteles acum ce inseamna aceasta realitate spirituala – cerul – si cat e
de adevarata ea! Omul a pierdut intelesul de a purta in inima lui, dupa chipul
lui Dumnezeu, duhovniceste, creatia, si sa ajunga la asemanare. De aceea Fiul
lui Dumnezeu a coborat din cer, si a adus cerul pe pamant. Si in El e cerul; e
Dumnezeu si Om. De aceea spune: “Nimeni nu s-a suit in cer” – nu tu te sui.
Fara numai Cel care a coborat din cer, Fiul Omului Care este in cer. Si a
coborat ca fiecare constiinta umana, fiecare suflet sa devina un salas ceresc;
salas de lumina si de adevar.
Si adauga Mantuitorul: “Precum Moisi a ridicat sarpele in pustie, asa Se va
inalta si Fiul Omului” (pe Cruce). Evreii, mergand spre pamantul fagaduintei,
au dat peste niste serpi veninosi, care ii muscau; si mureau (pentru ca erau
atatati de demoni). Iar Mantuitorul, Care avea sa Se intrupeze si sa Se inalte
pe Cruce, veninul sarpelui El il va rastigni. De aceea a zis: “Precum a inaltat
Moisi sarpele in pustie, asa Se va inalta si Fiul Omului” – pe Cruce. … “Ca tot
cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Deci Crucea inseamna
rastignirea raului si cale spre inviere, inaltare. Cei din jur nu intelegeau –
fariseii, carturarii: “Daca este Fiul Omului, coboara-Se de pe cruce”.
Rastignitul din stanga, la fel: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu...”. Sarmanii, nu
pricepeau. Cum, sa vezi pe cineva rastignit si sa te inchini unui rastignit? Au
inteles multi: Pavel a inteles: “Crucea e nebunie pentru elini (filosofii),
sminteala pentru iudei (caci “blestemat e cel ce e intins pe lemn”; toti
vinovatii Vechiului Testament erau osanditi la moarte prin cruce). Dar pentru
noi e puterea lui Dumnezeu”. Iar dupa Pavel va spune Ioan Gura de Aur: “Privesc
la cruce, privesc la Hristos, si-L numesc Imparat pe Hristos pentru ca-L vad
rastignit”. Cu adevarat, El e Imparatul, Care Se jertfeste pentru supusii Lui.
Si-L numesc Imparat pentru ca El S-a jertfit pentru supusii Lui. Si asa sa faca
orice imparat: sa se jertfeasca; iar prin jertfa sa rastigneasca raul. Caci
jertfa ucide egocentrismul, pacatul. Cum am spus de atatea ori, si am invatat:
orgoliul este demonic. Cand a cazut in orgoliu Lucifer, ce a descoperit? – S-a
vazut adus de la nefiinta la fiinta. Si-a vazut nefiinta. Dar daca Dumnezeu a
zis Da, sa fii, atunci ramai. Atunci s-a descoperit pe el zidire. Si atunci,
Fiul lui Dumnezeu a venit sa rastigneasca pacatul, orgoliul, deci moartea. Caci
daca prin pacat jertfa, care ne instituie in fata lui Dumnezeu, Adam a
transformat-o in moarte, prin despartire, in Hristos, pe Cruce, moartea se
transforma in jertfa, care duce la inviere.
De aceea a zis Iisus: “Precum a inaltat Moisi sarpele in pustie, asa se va
inalta Fiul Omului pe Cruce”. Si daca veninul sarpelui, cum va arata tot Ioan
Gura de Aur, ucidea, jertfa lui Hristos pe Cruce, invierea, vindeca. De aceea a zis Ioan Gura de
Aur: “Tu meriti, Doamne, sa fii Imparat, pentru ca Tu Te-ai jertfit!”. Si-n jertfa e impartasirea
iubirii datatoare de viata, care aduce invierea. De aceea, “pomeneste-ma,
Doamne –zice tot Ioan Gura de Aur – intru imparatia Ta, cum a zis rastignitul
din dreapta, care s-a cait” (de la acest cuvant noi zicem mereu “vesnica
pomenire”). La care Iisus a spus: “Azi vei fi cu Mine in rai”. Intr-adevar, asa S-a inaltat Fiul Omului pe Cruce, din
iubire.
Pentru ca urmeaza cuvantul, uimitor, din Evanghelie: “...asa se va inalta
Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata
vesnica”. In iubire e viata, in jertfa e viata, in daruirea mea catre celalalt.
Cand ma daruiesc tie si tu te daruiesti mie, suntem in iubirea divina, in
viata, in marturia vietii. Caci iubirea este principiul vietii. Si vine
cuvantul uimitor, unic, al Evangheliei: “Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat
pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa
aiba viata vesnica”. Fiul Sau unic! Iubitilor, ce-i mai scump pentru un tata
(ca si pentru o mama), decat fiul?! Fiul iubirii lui Dumnezeu, al Parintelui
ceresc. Va talcuiam din cuvintele Scripturii: “Mainile Tale m-au facut si m-au
zidit” – Mainile Tatalui – Fiul si Duhul Sfant. Si in alta parte Psalmistul
spune: “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile”. Adancurile suntem noi. “Adanc
pe adanc cheama” – adancul Dumnezeirii ne cheama pe noi. Iar vistieria lui
Dumnezeu ati vazut ce inseamna – Fiul si Duhul Sfant. Aceasta este vistieria
cea dinlauntru, a inimii, rasadita si in noi, cum spune Patriarhul Calist. Ce e
mai scump pentru Tatal, daca nu vistieria Lui –Fiul si Duhul Sfant? Si asa L-a
daruit pe Fiul Lui, sa Se intrupeze de la Duhul Sfant si din Fecioara, L-a
daruit “ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. L-a
daruit, pana pe Cruce, Vistieria Lui, ce are mai scump Tatal a daruit, si sa ne
impartasim din El, din Fiul Lui, din viata Fiului Lui, in Duhul Sfant. Si in
Duhul Sfant, “ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”.
Si incheie Evanghelia asa: “Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume sa
judece (sa osandeasca) lumea, ci sa se mantuiasca lumea prin El”. Sa crezi in
El, cum S-a intrupat, de la Duhul Sfant si din Fecioara, si cum la Cincizecime
a trimis Duhul Sfant, ca sa Se intrupeze El in fiecare din noi, in fiecare
inima fecioara. Inima fecioara, nu uitati: atunci cand inima noastra e casta,
fecioara, deodata se lumineaza, devine cer.
Iubitilor, zilele acestea
l-am comemorat pe Paulescu si am citit ceva din el. Si inima noastra atat de
mult s-a aprins de omul acesta!… El a ajuns la marturia aceasta, de a-L
preamari pe Dumnezeu prin stiinta. Si multi s-au intrebat: Cum prin stiinta a
ajuns Paulescu sa dea marturia aceasta, a intelegerii Dumnezeirii? –Pentru ca a
avut o inima casta. Acest om n-a fost casatorit, a dus o viata de castitate, de sfintenie. De
aceea Iorga, care l-a cunoscut, la savarsirea lui din viata a spus: “A trait ca
un mucenic si a murit ca un sfant. De-abia acum, savarsindu-se din viata, pot
spune cei mai apropiati ai lui, si ucenicii lui, vor spune descoperirile vietii
acestui om”. Si, ingaduiti a spune, ucenicul lui poate cel mai de aproape –
doctorul Trifu, pe care noi l-am intalnit in viata mea. Si el marturiseste ca,
atunci cand Paulescu a ajuns, in iulie, la intelegerea acestui adevar, al
insulinei, a aparut in august un articol in limba franceza, in Apus, si au luat
cunostinta savanti. Un savant american – Ernst Scott – i-a trimis o scrisoare
lui Paulescu si i-a propus sa elaboreze impreuna insulina. Si doctorul Trifu
l-a sfatuit pe Paulescu: Da, noi nu avem posibilitati de laborator ca alte
popoare. Sa lucram impreuna. Altii au spus: Nu, sa apara acest produs aici, la
noi, in Romania. Au tot asteptat sponsori… Dar in timp de sase luni au aparut
altii, care au luat cunostinta de descoperirea lui si…
Iubitilor, omul acesta – si este un exemplu – a ajuns la adevar deodata
unind minte luminata, adancind adevarul omului cu mintea, dar si pastrandu-se
curat, cast, in feciorie. Asa cum Maica Domnului e fecioara si mama. Numai in
castitate si in maternitate implinesti adevarul. Cum adica: pastrandu-ti
faptura ta curata, casta; nu innamolita in stricaciunile lumii, in noroiul
acestei lumi. In noroiul de patimi, cum sa mai vezi adevarul? Numai in sufletul
cast, inima casta, si mintea cautatoare de adevar, asa ajungi la adevar. Asa a
fost Paulescu. Asa a ajuns la adevar, incat, cunoscand, cu mintea luminata de
Dumnezeu adevarul omului, ca fiziologic, faptura umana, atat in morfologia ei,
cat si in fiziologia ei. Pentru ca fiecare organ, fiecare tesut, fiecare
celula, fiecare lucru din faptura noastra, in lumina, are un scop. E o armonie, iubitilor,
totul. Aceasta armonie nu-i pusa de mine. Eu, cand vin in lume, vin deja zidit.
Altul a pus aceasta armonie –Dumnezeu. A pus o armonie in toata faptura, o
constiinta in om, pentru care Paulescu spune ca sufletul omului este “agentul
finalitatii”. Adica spiritul meu, luminat de Dumnezeu, vede aceasta ordine, se
inalta la Dumnezeu si, inaltandu-se la Dumnezeire, sufletul meu, luminat de
lumina divina, de iubire divina, de credinta in adevar… gandirea mea se inalta
si ma zideste. Acest “artist minunat”, cum spune Paulescu, care-i sufletul
omului, deodata zideste trupul meu, si pleaca, faptura mea, de la obarsia ei,
cum m-a zidit Dumnezeu, catre desavarsirea ei, dupa chipul si asemanarea lui
Dumnezeu.
Si o intrebare, pe care o punem oricarei minti omenesti: Iubitilor, e
posibil sa zidesti ceva fara gandire? Fiecare sa se zguduie si sa dea raspuns.
Fara sa ai un proiect, un plan, chiar al celui mai simplu lucru. Intelegeti
atunci cum gandirea devine cer? Cum se inalta la Dumnezeire! Cum sa nu fie,
atunci, gandirea lui Paulescu cer, cand el a contemplat trupul omului si
creatia intreaga in atata ordine si armonie. Sufletul lui se unea cu fiecare
fibra, cu fiziologia intreaga. Hormonul
insulinei a fost opera a finalitatii, a gandirii, a amoniei lui Dumnezeu…
