SINAXAR 25 APRILIE

Sinaxar 25 Aprilie În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, pomenirea sfântului apostol şi evanghelist Marcu. Prealăudatul apostol Marcu a propovăduit pe Hristos în tot Egiptul şi Libia şi Varvaria şi în Pentapole, în zilele lui Tiberiu Cezarul, şi a scris şi Evanghelia sa, tâlcuindu-i-o apostolul Petru, şi mergând în Cirineea Pentapolei, a făcut multe minuni. De aceea s-a dus în Alexandria cea dinspre Faros, şi de acolo la Pentapole, făcând pretutindenea minuni, şi împodobind Bisericile lui Hristos cu hirotonii de episcopi şi de ceilalţi clerici. După aceea mergând iarăşi la Alexandria, şi aflând pe oarecare fraţi de lângă mare, la Vucoli, petrecea cu dânşii binevestind şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Acolo închinătorii idolilor nesuferind a vedea sporin-du-se credinţa în Hristos, l-au legat cu ştreanguri şi l-au târât, şi carnea pe pietre se zdrelea şi sângele lui roşia pământul. Băgându-l în temniţă, i s-a arătat Domnul spunându-i mai înainte mărirea ce avea să primească; la ziuă iarăşi legându-l, l-au târât pe uliţe iarăşi şi aşa zdrelindu-se şi rupându-se de pietre, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar la chip arăta astfel: nici foarte plin la trup, nici preaînalt, nici scund şi mărunt; ci cuvios şi împodobit la măsura vârstei crescându-i şi cărunteţe. Nasul lungăreţ iar nu scurt, nici cu vreo lipsă ci drept, sprâncenele îi băteau jos, barba lungă, capul pleşuv; la faţă era încuviinţat, era milostiv şi lăsător, şi dulce la vorbă cu cei ce se întâlnea, atât cât era tocmit la toate, şi strălucea virtuţile sufletului cu harurile trupului său. Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Macedonie, patriarhul Constantinopolului. Tot în această zi, sfânta muceniţă Nichi. Tot în această zi, pomenirea preacuvioşilor opt părinţi sihaştri. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. sus Tot în această zi pomenirea Cuviosului VASILE DE LA POIANA MĂRULUI CUVIOSUL VASILE IEROSCHIMONAHUL Stareţul Schitului Poiana Mărulu(+ 1767) a. Viaţa Cuviosul ieroschimonah Vasile a fost părintele duhovnicesc al stareţului Paisie de la Neamţ şi unul din cei mai vestiţi dascăli şi lucrători ai rugăciunii lui Iisus din secolul XVIII. El era, după tradiţie, din părţile Poltavei şi s-a născut spre sfârşitul secolului XVII. Luând din tinereţe crucea lui Hristos, s-a făcut schimonah în Schitul Dălhăuţi-Focşani, prin anii 1705-1706, unde s-a nevoit ca sihastru cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. Aici a deprins adâncul Sfintei Scripturi şi a citit multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Apoi, cu darul lui Hristos, a ajuns mare lucrător al sfintei rugăciuni şi sfetnic duhovnicesc al părinţilor din obşte. Primind hirotonia în preot, în anul 1715 ajunge egumen al Mănăstirii Dălhăuţi şi vestit povăţuitor de suflete, încât numele lui se făcuse cunoscut peste tot, până la domnul Ţării Româneşti, Constantin Mavrocordat. Timp de 20 de ani, cât a fost stareţ la Dălhăuţi, Cuviosul Vasile adună în jurul său o obşte de peste 40 de călugări sihaştri, pe care îi deprinde cu ascultarea, smerenia, tăcerea şi lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus. Astfel, stareţul Vasile face din obştea sa o adevărată şcoală duhovnicească de trăire isihastă, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, renumită în Ţara Românească. Ucenicii săi, munteni, moldoveni, ardeleni şi ruşi, trăiau în desăvârşită dragoste şi bună rânduială. Apoi, nemaiîncăpând la Dălhăuţi, se stabilesc, o parte, la Schiturile din jur: Trestieni, Ciolanu, Cârnu, Răteşti, Rogoz, Bonţăşti, Valea Neagră (Vrancea) şi altele. Prin anii 1730-1733, stareţul Vasile reînnoieşte Schitul Poiana Mărului şi se mută aici cu 12 ucenici. Ca stareţ la Poiana Mărului, Cuviosul Vasile conduce duhovniceşte toate schiturile din Munţii Buzăului, pe care le cercetează regulat, fie personal, fie prin scrisori. Unul din ucenicii săi a fost şi Cuviosul Paisie, pe care îl primeşte în Schitul Trestieni pentru câţiva ani, iar în anul 1750 îl călugăreşte în Muntele Athos. Rânduiala stareţului Vasile era aceasta: trăirea în desăvârşită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, practicarea rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minţii, mâncarea o dată pe zi şi împărtăşirea săptămânală. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareţ a scris şi câteva „Cuvinte" despre paza minţii, despre rugăciune şi creştere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinţilor Nil de Sorska, Filotei, Isihie şi Grigorie Sinaitul. Cuvintele sale introductive sunt adevărate pagini de filocalie şi călăuză spre Hristos prin sfânta rugăciune. Ajungând la măsura marilor sihaştri, Cuviosul Vasile şi-a dat sufletul în mâinile Domnului în anul 1767, lăsând în urmă numeroşi ucenici. b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 1. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a fost nu numai ctitorul unei mari sihăstrii româneşti, renumită chiar peste hotarele ţării, ci şi părintele duhovnicesc al altor unsprezece schituri şi mănăstiri din judeţele Vrancea şi Buzău, pe care le organizează personal după rânduiala isihastă fixată de el şi le populează cu numeroşi ucenici formaţi de el. Preluând mişcarea isihastă de la Schitul Pocrov iniţiată de Cuviosul Episcop Pahomie al Romanului (+ 1726), fericitul stareţ Vasile era foarte iscusit în viaţa de rugăciune, în cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi filocalici. Punând accent mai ales pe ascultare, pe lectură şi rugăciune în mănăstirile şi sihăstriile din centrul ţării noastre, reuşeşte să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească îa monahismul românesc la mijlocul secolului XVIII. Acest mare curent, al doilea ca mărime după cel din secolul XV, iniţiat de Sfinţii Nicodim de la Tismana (+ 1406), Leontie de la Rădăuţi şi Daniil Sihastrul, va fi desăvârşit şi răspândit în toate ţările ortodoxe la sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui următor, prin marii stareţi Paisie de la Neamţ (+ 1794), Gheorghe de la Cernica (+ 1806) şi Sfântul Calinic de la Cernica (+ 1868). 2. Datorită aşezării ţării noastre la răscrucea dintre Peninsula Balcanică ortodoxă, în care strălucea Muntele Athos, şi Rusia ortodoxă, cu avântul ei isihast, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a găsit aici locul cel mai potrivit pentru o viaţă monahală înnoită, atât prin rugăciune, cât şi printr-o trăire duhovnicească împărătească. Acest iscusit dascăl al rugăciunii a reuşit să îmbine atât de armonios în sihăstriile din ţinutul Buzăului şi Vrancei asprimea ascetică a vieţii călugăreşti din Sinai şi Athos, cu experienţa mistică a monahismului slav şi cu tradiţia isihastă de sihăstrie din sutele de schituri şi mănăstiri, în care monahismul românesc, atât de măsurat şi aşezat, îşi ducea viaţa duhovnicească fără întrerupere încă din secolul IV. Astfel, stareţul Vasile reînnoieşte viaţa monahală din schituri şi sihăstrii prin îmbinarea acestor trei experienţe: greacă, rusă şi română; iar marii stareţi Paisie de la Neamţ şi Gheorghe de la Cernica, urmaţi de Sfântul Calinic, vor reînnoi viaţa duhovnicească din marile lavre şi chinovii româneşti. 3. Reînnoirea vieţii monahale de la Poiana Mărului şi din celelalte schituri din Vrancea şi Buzău s-a început şi desăvârşit printr-o profundă viaţă de rugăciune, supravegheată permanent aproape o jumătate de secol, de către marele stareţ Vasile. El cerea ucenicilor săi să practice neîncetat rugăciunea inimii, chiar înainte de despătimire, să trăiască în desăvârşită dragoste şi ascultare, să iubească tăcerea, smerenia, postul şi sărăcia celor materiale. Toate acestea, împreună cu stricta respectare a slujbelor bisericeşti la care luau parte toţi călugării, au contribuit cel mai mult la curentul monahal înnoitor care a odrăslit în Schitul Poiana Mărului. 4. Despre rugăciunea inimii astfel învăţa Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului: - Mulţi, citind cartea Sfântului Grigorie Sinaitul şi neavând încercarea lucrării minţii, greşesc în înţelegerea cea dreaptă a ei, socotind că această lucrare a fost dată numai bărbaţilor celor sfinţi şi fără de patimă. De aceea, ţinându-se de obiceiul de acum, adică numai de citirea şi cântarea psalmilor, a troparelor şi a canoanelor, săvârşesc numai rugăciunea cea din afară. Ei nu înţeleg că acest fel de rugăciune cântată ne-au dat-o părinţii numai până la o vreme, pentru neputinţa şi pruncia minţii noastre. Aceasta pentru ca, deprinzându-ne prin citire şi cântare, să urcăm la treapta lucrării celei cu mintea, nu să petrecem până la sfârşit în aceasta. Pentru că, citind şi cântând numai cu buzele rugăciunea cea din afară, rămânem la o părere bucuroasă de noi înşine, socotind că facem un lucru mare. 5. Repetând învăţăturile Sfântului Grigorie Sinaitul, aşa îşi învăţa ucenicii Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului: - Cântarea noastră se cade să fie îngerească, după cum ne este şi vieţuirea, iar nu trupească. Căci cântarea cu glas şi cu strigare a fost dată pentru lenevirea şi nepriceperea noastră, ca să ne ridice la rugăciunea cea adevărată din inimă. 6. În continuare adăuga Cuviosul Vasile, citând pe marele sinait: - Nu-i este cu putinţă celui ce se luptă în acest fel, adică cu rugăciune citită, din afară, să dobândească cândva pace duhovnicească sau să ia cununile biruinţei. Căci unul ca acesta este asemenea celui ce luptă noaptea, care aude glasurile duşmanilor şi primeşte răni de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin sau cum lovesc şi pentru ce, căci întunericul îi orbeşte mintea. Cel ce se luptă astfel, cu rugăciunea exterioară, nu va putea scăpa să fie nu zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă, dar de plată este păgubit. 7. Iar pentru curăţirea minţii de gânduri şi coborârea ei în inimă în vremea rugăciunii, aşa învăţa Cuviosul Vasile: - Dacă simţurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simţuri, în vremea rugăciunii, în cămara inimii şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile. Căci, precum sabia cea cu două tăişuri, ori în ce parte o vei întoarce, taie cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus, ca o sabie, uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, iar alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte şi de muncile cele veşnice. 8. Arătând valoarea atât de mare a rugăciunii din inimă, faţă de cea citită şi cântată, spunea stareţul Vasile şi aceasta: - De va voi cineva, fără această rugăciune din inimă, numai cu rugăciunea rostită şi cântată şi cu simţurile şi împotrivirea cea din afară să surpe atacurile vrăjmaşilor şi să se împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă şi de multe ori de vicleanul diavol, făcându-l să se aplece spre slava deşartă şi spre neatenţie, socotindu-se păstor şi învăţător al oilor celor cuvântătoare. 9. Iar despre importanţa rugăciunii şi a cântărilor din biserică şi cum trebuie să fie făcute ele, aşa învăţa Cuviosul Vasile pe ucenicii săi: - Să nu socoteşti, binecredinciosule cititor, că, luându-ne pe noi Sfinţii Părinţi, de la multa cântare din afară şi poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea, adică cu rugăciunea minţii, nesocotesc psalmii şi canoanele. Să nu fie aceasta. Căci acestea sunt date de Duhul Sfânt Bisericii lui Hristos, întru care se săvârşeşte toată lucrarea de sfinţire prin hirotonie şi toată taina iconomiei lui Dumnezeu-Cuvântul, până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde şi învierea noastră. Că nu este ceva omenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastră şi nici o împuţinare pentru păcatele noastre. 10. Cugetând la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba (I Cor. 14, 10), Cuviosul stareţ Vasile învăţa pe ucenici că mai mare folos avem rostind la rugăciune câteva cuvinte cu atenţia minţii şi simţirea inimii, decât mii de cuvinte numai cu limba, fără atenţie şi simţire. Astfel, marele dascăl al rugăciunii învăţa, zicând: - Se cade mai întâi a ne deprinde mintea şi inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând din adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". După ce ne vom curăţi mintea cu această rugăciune, se cuvine a ne urca la cântarea înţelegătoare, adică la cântarea şi rugăciunea din biserică, deoarece oricare începător, şi încă pătimaş, poate săvârşi cu înţelegere această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea bisericească nicidecum nu o poate face, până nu-şi va curăţi mai întâi mintea cu această rugăciune. Sfântul Simeon, arhiepiscopul Salonicului, având acelaşi duh şi dar, porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor, sfătuindu-i să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul această sfinţită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul Pavel: „Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe pământ, ca numele lui Iisus Hristos". 11. Zicea iarăşi: - Cel ce vieţuieşte drept şi fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa şi de înălţarea minţii, de s-ar ridica toate taberele diavoleşti asupra lui şi mii de ispite, va rămâne nevătămat, spun Părinţii. Dar cel ce umblă după rânduiala proprie şi după sfatul său, adică în neascultare şi în voile sale, acela cade în înşelăciune. Căci sunt două pricini ale înşelăciunii, adică ale căderii din rugăciunea cea curată a inimii: lucrarea faptelor bune după voie proprie, adică fără ascultare şi sfătuire, şi a doua este înălţarea minţii, adică mândria cugetului, care este împotriva smeritei cugetări. 12. Cuviosul Vasile, într-un glas cu toţi Sfinţii Părinţi, spune că din trei pricini unii din călugări şi din creştini părăsesc lucrarea cea sfinţită a rugăciunii inimii. Unii din ei „lasă această lucrare numai sfinţilor bărbaţi fără patimă, socotind că numai acelora li se potriveşte, nu şi celor pătimaşi". A doua pricină a părăsirii rugăciunii inimii este „împuţinarea aproape totală a învăţătorilor la acest fel de vieţuire"; iar a treia pricină este „înşelăciunea care se iveşte în această lucrare", adică ispita mândriei şi a voii proprii. Or, pentru împuţinarea patimilor la călugării începători, este nevoie de atenţia minţii şi paza inimii, adică de rugăciunea minţii. Iar dacă lipsesc dascălii rugăciunii, „avem scrierile sfinţilor ca învăţător". Cât pentru piedicile de care se tem unii, ei se fac sieşi piedică, „căci nu trebuie să te fereşti să mergi în pădure din teama de lup. Pentru că numai de Dumnezeu trebuie să te temi, să fugi din frică sau să te lepezi de El". 13. Cât pentru importanţa postului la deprinderea rugăciunii inimii, stareţul Vasile de la Poiana Mărului aduce în mijloc cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Înfrânarea se rânduieşte potrivit puterii trupeşti a fiecăruia". Apoi adaugă: - Cu adevărat şi de aceasta se cuvine să se ţină seama, ca nu cumva, zdrobind cu înfrânarea cea peste măsură puterea trupească, să se facă trupul sleit şi neputincios spre sporirea duhovnicească. Pentru că, de ar fi fost bine să slăbim cu trupurile şi să zăcem abia vii, negreşit, aşa ne-ar fi făcut Domnul de la început. Dar de vreme ce ne-a făcut aşa cum ne-a făcut, greşesc cei ce nu păzesc precum este ceea ce a fost făcut. Pentru aceea zice Sfântul Maxim: „Dă trupului cele după putere şi întoarce toată nevoinţa ta spre lucrarea minţii". Iar Sfântul Diadoh zice: „Postul are laudă în sine, dar nu la Dumnezeu". Deci, nu se cade nevoitorilor binecredincioşi a se trufi pentru el, ci să vadă ţinta cugetării noastre în credinţa în Dumnezeu. 14. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului spunea ucenicilor că viaţa monahală are trei căi: viaţa de obşte, vieţuirea în doi sau trei, numită şi cale de mijloc sau împărătească, având toate în comun, iar a treia este pustnicia, cea mai înaltă, pe care o duc numai cei sfinţi şi desăvârşiţi, după ce mai întâi au parcurs primele două căi. Dar unii monahi, zicea el, îşi aleg şi o altă cale, în afară de orice ascultare şi binecuvântare. Aceştia îşi fac chilia unde vor şi trăiesc singuri, îngrijindu-se mai mult de cele ale trupului. - Schimnicia înainte de vreme, zice Cuviosul Vasile, este pricină de mândrie şi iubire de sine; pe când trăirea împreună cu alţii îţi descoperă slăbiciunile, te apără de ispite şi te poate curaţi zilnic, prin harul lui Hristos, lucrând din dragoste pentru Domnul. 15. Iar pentru citirea Sfintei Scripturi, învăţa cuviosul: - Ia aminte la citirea Scripturilor şi, de nu vei fi om, te vei face om, că citirea Scripturilor este tămăduire cu mult meşteşug şi mântuitoare. Însă, mare întărire este a nu greşi înţelegerea citirii Scripturilor şi mare surpare şi prăpastie adâncă este neînţelegerea Scripturilor. De aceea trebuie să cunoaştem şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale altor nevoitori care ne ajută pe calea mântuirii.