Precum voiţi să va facă vouă oamenii Asemenea faceţi-le şi voi lor

Fraţi creştini!

Textul Sfintei Evanghelii de azi face parte din cadrul unei cuvântări mai ample cunoscute sub numele de predica de pe munte. Este uimitor cum aceste învăţături au ajuns să schimbe lumea. Dacă în Legea Vechiului Testement se aplica legea talionului adică ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, iar în spaţiul culturii greco-romane se întâmpla la fel, credinţa creştină vine cu o noutate absolută cea a iubirii vrăjmaşilor, pentru a putea fi numiţi fii ai lui Dumnezeu care este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
Timp de mii de ani creştinii au încercat să ducă la împlinire această grea poruncă a iertării aproapelui şi a iubirii vrăjmaşilor poruncă de neînţeles pentru mulţi.
Această poruncă a iertării intră însă în conflict direct cu propria noastră istorie (spun unii zeloşi creştini de azi). Dacă trebuie să ne iubim vrăjmaşii de ce am mai luptat în decursul veacurilor pentru ţara în care trăim sau în cazul unui conflict armat de partea cui este Dumnezeu? Doar ambele tabere sunt creştine şi se roagă să câştige. Este justificată lupta sau trebuie să stăm cu mâinile în sân în cazul unei agresiuni?
Istoria de doua mii de ani ne demonstrează că între sfinţii pe care îi avem sunt şi sfinţi militari care au luptat efectiv în război, iar în armatele domnitorilor români erau preoţi care însoţeau trupele.
Steagurile de luptă erau sfinţite iar prin actul de sfinţire primeau o altă valoare în ochii soldaţilor, care erau oricând capabili să moară pentru drapel. Să mori pentru o bucată simplă de stofă colorată? Este de neconceput pentru unii dar uşor de înţeles pentru cei ce se identifică prin acea bucată de material şi care îi ţine legaţi de înaintaşi, de tot ce au ei mai scump.
Trebuie să ne iubim vrăjmaşii pentru că ei poartă chipul lui Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să tolerăm nedreptatea. Iubire, dar pe principii egale de respect. Nu iubim condiţionat, dar iubirea are mai multe aspecte.
Una este iubirea faţă de Dumnezeu, alta faţă de ţară sau faţă de soţie sau copii. Ne iubim duşmanii, dar asta nu înseamnă că suntem proşti sau laşi. Duşmanii atâta timp cât nu vin peste noi sunt prieteni. Devin duşmani în momentul în care atentează la integritatea noastră, atât teritorială, cât şi spirituală, iar atunci sunt aplicabile alte legi. Pot ierta ca şi creştin pe duşmanul meu, dar pe duşmanul neamului meu nu-l pot ierta, îl poate ierta doar neamul.
Avem multe exemple de iubire a vrăjmaşilor, însă una din ele mi se pare extrem de ilustrativă: în temniţă in timpul prigoanei comuniste un deţinut era pe patul de moarte şi a chemat gardianul care cu ceva vreme la chinuit cumplit şi i-a spus că îl iartă din inimă şi crede că Hristos care e mai bun ca el îl va ierta. În noaptea aceea au murit amândoi. Avem datoria să iertăm şi să iubim pe cei ce ne greşesc personal, dar când vorbim de neam sau ţară sau credinţă nu avem noi calitatea de a ierta şi de a iubi, ci neamul. Creştinii noştri români au ştiut mereu să se roage, să muncească, să iubească, să ierte, dar au ştiut şi să apere ceea ce aveau. De aceea Dumnezeu a fost cu ei la Vaslui, Călugăreni, Posada, Mărăşeşti, Oituz sau în alte locuri unde românii au scris cu sânge pagini pe care nu avem voie să le uităm. Asta ca nu cumva să credem că povestea de azi a unei lumi fără hotare şi graniţe este creştină şi că globalizarea ne scuteşte de a mai fi atenţi în jurul nostru. Ne iubim duşmanii, dar ne păstrăm demnitatea, deoarece altfel suntem desfiinţaţi ca neam.

Pr. Tudor BUDEANU