UN MARTIR AL CRUCII TEODOR M. POPESCU

La peste 40 de ani de la lichidarea închisorilor politice comuniste şi la peste 15 ani de la prăbuşirea vechiului regim, în România nu avem niciun martirologiu oficial şi nici măcar un martir creştin anticomunist cinstit după cuviinţă de Biserica neamului. "Să ştiţi că şi din această pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa", avertiza nu demult Părintele Iustin Pârvu.
Când se pronunţă numele lui Teodor M. Popescu în mediul teologic de astăzi, negreşit cineva trebuie să spună ceva despre cel care a fost poate unul dintre cei mai importanţi profesori din Ortodoxia românească contemporană. Deşi provenea dintr-o familie de oameni simpli, originari din ţinutul Dâmboviţei, tânărul Popescu a excelat în învăţătură încă de pe băncile Seminarului central, apoi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti. A fost remarcat ca un om de viitor al Bisericii, pentru care a fost trimis cu bursă de specializare în Germania şi Franţa. Însă, doctoratul l-a urmat la Atena, alături de mulţi alţi teologi ortodocşi români de elită. A revenit în ţară şi a ocupat catedra de Istorie bisericească universală de la Facultatea din Bucureşti timp de aproape 30 de ani. Datorită pregătirii sale temeinice a fost profesorul care a reuşit să insufle studenţilor rostul disciplinei pe care o profesa. Profesorul Popescu arăta viitorilor slujitori că Istoria Bisericii poate fi mereu pildă de urmat pentru găsirea răspunsurilor la problemele vremii. Iar pe lângă predarea Istoriei, profesorul a adunat studenţii în jurul său prin rostirea şi răspândirea predicilor prin care îşi mărturisea convingerea religioasă. Devenea astfel un factor spiritual mult prea deranjant pentru organele represiunii comuniste. În contextul constrângerilor la care era supus patriarhul Justinian prin arestarea colaboratorilor apropiaţi, în 1959 profesorul Popescu a fost arestat, anchetat şi condamnat de autorităţile comuniste la 15 ani detenţie grea. În tot timpul anchetei, profesorul universitar Teodor M. Popescu a fost bătut, torturat, ameninţat cu moartea, şi tratat cu bestialitate. Anchetatorii, în frunte cu căpitanul Teodoru Ion, l-au interogat asupra multor capete de acuzare: "1) activitate legionară; 2) acţiune intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare, duşman al poporului; 3) grave calomnii la adresa Uniunii Sovietice, cu privire la religie şi instigator la război contra URSS; 4) instigator al poporului la acţiuni războinice, prin intermediul Bisericii şi al preoţilor; 5) sprijinitor al fascismului în viaţa politică a ţării; 6) că a ţinut în public, la sala Dalles şi în faţa studenţilor următoarele conferinţe: a) Anticreştinismul comunist, în anul 1941; b) De la Nero la Stalin, în anul 1942; c) Misiunea creştină a statului; d) Actualitatea creştinismului, în anul 1947; 7) prin lucrările de la punctul 6) ar fi indicat guvernelor să ia măsuri împotriva clasei muncitoare şi înăbuşirea mişcării revoluţionare din România şi a sprijinit fascismul; 8) că este credincios (din punct de vedere religios) şi fanatic, deci este criminal; 9) că, fiind credincios şi teolog, este ignorant; 10) Cazul Winnitza, în anul 1943. În 1963 era eliberat din închisoare. Regimul politic nu-i accepta în nici un fel reabilitarea, cei din jur văzându-l ca un ciumat. A fost ajutat însă de acelaşi patriarh Justinian care îi recuperase pe mulţi alţi teologi. A fost angajat în Administraţia patriarhală, la revistele bisericeşti sau la comisiile de lucru ale Sinodului. Totuşi, regimul sever la care fusese supus în timpul închisorii avea să-i marcheze viaţa. La 4 aprilie 1973, profesorul Teodor M. Popescu trecea la cele veşnice, după ce cântase axionul de Paşti, „Îngerul a strigat“, ca o ultimă mărturisire de credinţă în Hristos Mântuitorul.