Pe cel ce Mă va mărturisi pe mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe el în faţa Tatălui Meu care este în ceruri (Mt10,32)

Fraţi creştini, am sărbătorit împreună de la apariţia ultimului număr al ziarului nostru praznicul Cincizecimii, sau Rusaliile, ziua de aniversare a Bisericii creştine. Este momentul promis de Domnul nostru Iisus Hristos care înainte de Înălţare a făgăduit că nu ne va lăsa singuri. Promisiunea făcută apostolilor se împlineşte şi iată minunea, pescarii simpli se dovedesc a fi preaînţelepţi şi capabili să aducă la Hristos popoare întregi. La predica lor din ziua Cincizecimii vin la botez mii de oameni dând naştere primei comunităţi creştine. Duhul Sfânt se pogoară peste ucenici iar apoi peste cei ce vor primi botezul, actualizând jertfa de pe Golgota până azi. Pentru a înţelege lucrarea Duhului în lume înseamnă a te lăsa purtat de El într-un elan doxologic, cum spunea marele teolog Boris Bobrinskoy. Purtaţi de Duhul Sfânt au fost primii creştini care au împlinit una din condiţiile mântuirii şi anume, mărturisirea lui Hristos înaintea oamenilor. Viaţa curată şi credinţa lor fermă nu a putut fi zdruncinată de nimic, pentru că nici moartea nici temniţa nici chinurile nu i-au înspăimântat, ci privind mereu spre mirele Hristos au primit cununa vieţii celei veşnice. De ei ne amintim astăzi în duminica tuturor sfinţilor, aducând laudă lui Dumnezeu pentru acest mare dar de a fi urmaşi ai acestora în credinţă. Ne amintim azi de toţi cei ce au slujit Biserica şi al căror nume nu au fost menţionate în sinaxare, dar care prin jertfa lor au făcut ca credinţa noastră să rămână neschimbată din vremurile apostolice. Ei sunt fraţii noştri, mândria şi podoaba Bisericii, cei ce ne redau în fiecare zi demnitatea de a fi oameni.
Mare bucurie şi pentru noi românii ortodocşi pentru că iată dintre noi au răsărit sfinţi, ce ne reprezintă ca neam şi ţară în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu s-au temut românii noştri nici de sabie, nici de moarte, ci cu preţul vieţii au mărturisit pe Hristos. Ne-au învăţat ce înseamnă curajul, demnitatea şi răbdarea (unii au stat peste douăzeci de ani în temniţă), dar şi calea spre cer.
Trăim întru-n veac în care sfinţii nu mai au loc între noi. Poate unora li se pare deplasat să-i tot pomenim şi să încercăm să le urmăm exemplul, considerând că viaţa lor nu a fost chiar aşa de încercată. Ne ruşinăm să vorbim de români ca Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Corneliu Codreanu, Ion Moţa, Vasile Marin, părintele Calciu Dumitreasa, părintele Ilarion Felea,Vasile Voiculescu, Ion Antonescu, George Alexianu şi mulţi alţii, care prin pilda vieţii lor ne ajută să înţelegem un lucru remarcabil că nu este o nenorocire atât de mare să fii român (Dan Puric). De ce ne este ruşine să îi pomenim, poate din necunoaştere sau indiferenţă. Nu mai contează pentru noi deloc faptul că avem un monument ridicat pentru doi români curajoşi care au murit cu drapelul ţarii noastre la piept în războiul civil din Spania pentru păstrarea credinţei creştine şi a regalităţii, monument lăsat de spanioli în paragină. Ştim că pe ei nu-i doare, Moţa şi Marin nu sunt ai lor (deşi au murit pentru ei), sunt ai noştri, pe noi trebuie să ne doară. Trebuie să ne doară faptul că cel mai mare savant român Nicolae Paulescu, inventatorul insulinei, este trecut la indexul istoriei după ce i s-a furat premiul Nobel. Nu avem voie să-i uităm pe ai noştri, deoarece fără ei nu vom primi niciodată respectul celor din jur. Nu trebuie să facem nimic extraordinar, ci doar să nu uităm, atât. Ei au mărturisit pe Hristos, să mărturisim şi noi. Ion Moţa a spus am iubit pe Hristos şi am mers bucuros la moarte pentru El, cu aceeaşi bucurie să-L slujim şi noi, ştiind că fără jertfă nu putem realiza nimic.

Preot TUDOR BUDEANU