Din stelele de miere, ce vopsesc
pătura albelor castele
Te arăţi la poartă, sfântă comoară de
izvor, ştergând lacrimile mele.
Abia te pot privi, îţi caut aroma
caldă cu sufletu-mi nebun
Şi nu ştiu...vai, nu ştiu, Doamne ce
să-Ţi spun.
Petrec aşa! Cu faţa ridicată, spre-al
Tău izvor îndepărtat,
Mângâi haina Lui de raze şi mă
întreb...şi mă întreb de m-ai iertat!
Mă plimb în noapte prin aerul călător,
ce-mbracă glasul Tău,
Şi în mlaştina de inimi, mă simt....mă
simt atât, atât de rău!
Şi ştiu că sunt, icoană căzută, ca
toţi ceilalţi,
Şi de la albastra ta natură,suntem atât,
atât de-ndepărtaţi!
Casa ne este pe ecrane, prin ziar si
telefoane ce sună hipnotizant,
Şi sfântul Tău cuvânt, este, Doamne,
tot mai alungat!
Şi din vechiul nost’destin, al
răniţilor străbuni,
Nu ştim a învăţa nimic, nu mai ştim
cum să fim buni!
Te văd pe tine Babeş, stând la căpătâiul
Său,
Ai pierit, degeaba! căci nouă...nouă
ni-e din ce în ce...mai rău!
Şi, dragă Cantemire, ce stai pe nori
culcat,
În lunga mantie albăstrie, cu raze de
lacrimi îmbrăcat,
Cântând, visând, te uiţi cu ochii
trişti la mine,
Şi ştiu!frânghia, asta a lumii, de
mult...de mult nu ne mai ţine!
Ţichindeal, iubit martire, Eminescul
nost’cel sfânt
Aţi plecat şi-n urma voastră, aţi
lăsat un frig...un frig uriaş pe-al nost’pământ.
Şi staţi, acolo, pe purpuria boltă de
cristal, alături de falnicul Soare,
Iar, noi de aici, noi de aici suntem
doar vorbe....suntem nişte fiare!
Eu, strâng pe frunte a tale clipe,
Şi le simt atât de grele, atâtea
patimi ai pe aripe!
Şi, cântând cu triste valuri, prin
natura cu mireasmă de păun,
Stau ruşinată în faţa privirii Tale,
şi nu ştiu, Doamne,
Vai! nu ştiu, Doamne, ce să-ţi spun!