OMILIA A CINCEA (partea a II-a)
din “Omiliile despre pocăinţă” ale Sfântului Ioan Gură de Aur

La Profeţii Iona, Daniel şi la Cei trei tineri
(rostită la începutul Postului Mare)



Păcatul dar a împovărat atunci corabia, şi aceasta era să se scufunde. Iar Iona dormea şi sforăia (Iona 1, 5). Greu îi era somnul; nu din pricina desfătării, ci a supărării; nu din pricina trândăviei, ci a tristeţii. Slugile cele cu bun simţ îşi simt îndată păcatele, aşa cum a simţit şi Iona. După ce a săvârşit păcatul, a cunoscut grozăvia păcatului. Aşa e păcatul. După ce se naşte, umple de dureri sufletul care l-a născut; naşterea lui e cu totul altfel decât legea naşterii noastre. Noi, după ce ne naştem, punem capăt durerilor naşterii; păcatul însă, după ce se naşte, sfâşie de dureri gândurile celor ce l-au născut.
- Ce-a făcut căpitanul corăbiei?
- S-a dus la Iona, spune Scriptura, şi i-a zis: “Scoală-te şi roagă pe Domnul Dumnezeul tău!” (Iona 1, 6). Ştia din experienţă căpitanul că furtuna de pe mare nu era o furtună obişnuită, ci o nenorocire trimisă de Dumnezeu; ştia că furtuna de pe mare era mai presus de măiestria omenească şi că mâna cârmaciului nu era de vreun folos; cele ce se petreceau aveau nevoie de un alt cârmaci, mai mare, de Cel ce cârmuieşte lumea toată; aveau nevoie de ajutorul cel de sus. De aceea corăbierii au lăsat la o parte vâslele, vintrele, frânghiile; au lăsat totul; şi-au luat mâinile de pe vâsle, le-au ridicat la cer şi au rugat pe Dumnezeu. Dar nici aşa n-au folosit nimic. Şi atunci, spune profetul, au aruncat sorţi (Iona 1,7); iar sorţii l-au dat în mâna lor pe vinovat. Dar nici aşa nu l-au luat ca să-l înece; ci, cu toate că era atâta tulburare şi frământare, corăbierii, ca şi cum s-ar fi bucurat de multă linişte, au făcut pe corabie scaun de judecată; i-au dat lui Iona cuvântul şi i-au cerut să se apere; au cercetat totul cu de-amănuntul, ca si cum aveau să dea socoteală cuiva de hotărârea ce o vor lua. Ascultă-i pe corăbieri, că le cercetează pe toate, ca la tribunal, îl întreabă: Ce meserie ai? De unde vii? Unde mergi? Din ce tară şi din ce popor eşti?( Iona 1, 8) Şi au făcut asta cu toate ca marea striga împotriva lor, cu toate că sortii îl vădiseră şi dăduseră mărturie; totuşi corăbierii n-au pronunţat încă sentinţa, deşi marea striga, iar sortii dăduseră mărturie împotriva lui; ci, după cum la tribunal judecătorii nu pronunţă sentinţa până ce vinovatul însuşi nu se învinuieşte singur de păcat, deşi pârâşii îl paraseră, martorii dăduseră mărturii, iar probele făcuseră dovada, tot aşa şi acum, corăbierii, oameni barbari şi nepricepuţi, au urmat buna rânduială a tribunalului; şi doar erau înconjuraţi de atâta groază, de atâta vijelie, de atâta vifor, iar marea nu le îngăduia nici să răsufle; atâta mugea şi se năpustea înnebunită şi urla si ridica valuri după valuri!
De unde, iubiţilor, atât de multă purtare de grijă pentru profet? De unde? Din rânduială dumnezeiască! Că Dumnezeu a rânduit să se întâmple toate acestea, ca, prin tot ce s-a întâmplat, să-l înveţe pe profet să fie blând şi iubitor de oameni. Strigând către el, aproape că i-a spus: “Fă şi tu ca şi corăbierii, nişte oameni nepricepuţi! Ei n-au dispreţuit un singur suflet, nici nu s-au purtat fără de milă cu trupul tău!
Tu însă, atât cât a stat în puterea ta, ai dat pieirii un întreg oraş cu atâtea mii şi mii de suflete. Corăbierii descoperiseră pricina nenorocirii lor, dar nici aşa nu s-au pornit să te osândească. Tu însă, fără să le poţi aduce vreo vină celor din Ninive, i-ai înecat şi i-ai pierdut. Tu n-ai ascultat când ti-am poruncit să te duci la ei, ca să-i chemi la mântuire cu predica ta; corăbierii însă, deşi nu auziseră de la nimeni vreo poruncă, au făcut şi au lucrat totul ca să te scape de pedeapsa de care erai vinovat!…”. Intr-adevăr, corăbierii nu s-au pornit să-l piardă pe profet nici după ce marea îl învinuise, nici după ce sortii îl vădiseră, nici după ce el însuşi se osândise şi mărturisise fuga, ci se străduiau, se sileau şi făceau totul ca, în ciuda tuturor dovezilor, să nu-l dea furiei mării. Dar marea nu le-a îngăduit-o; mai bine spus însă, nu le-a îngăduit-o Dumnezeu, voind să-l înteleptească pe Iona şi prin chit după cum l-a înteleptit prin corăbieri. Intr-adevăr, corăbierii, după ce auziseră din gura lui Iona: “Luaţi-mă şi aruncati-mă în mare şi se va linişti marea deasupra voastră” (Iona 1, 12), se sileau să ducă corabia la ţărm, dar valurile nu le îngăduiau (Iona 1, 13).
Tu însă, după ce ai văzut pe profet fugind, ascultă-i şi mărturisirea lui din pântecele chitului. Fuga a săvârşit-o, ca om; mărturisirea însă l-a arătat ca profet.
Luându-l deci marea, l-a pus în pântecele chitului ca într-o închisoare, păstrând Stăpânului pe fugar nevătămat. Nici valurile sălbatice, când l-au luat, nu l-au înecat, nici chitul, mai sălbatic decât valurile, când l-a primit în pântece nu l-a stricat, ci l-a păstrat viu şi l-a dus iarăşi în oraş. Şi marea şi chitul, împotriva firii lor, au ascultat, ca prin toate să primească profetul învăţătură.
Ajuns în oraş, Iona a citit hotărârea lui Dumnezeu ca pe o scrisoare împărătească ce cuprindea pedeapsă; şi striga, zicând: “încă trei zile şi Ninive va fi nimicită”( Iona 3, 5). Ninivitenii au auzit aceste cuvinte, le-au crezut şi nu le-au dispreţuit; ci îndată drumul tuturor a fost unul, spre post: bărbaţi, femei, robi, stăpâni, conducători, supuşi, copii, bătrâni. Nici dobitoacele n-au fost scutite de această slujire. Pretutindeni sac, pretutindeni cenuşă, pretutindeni vaiet şi jale. Chiar cel cu coroană pe cap s-a pogorât de pe tronul cel împărătesc, s-a îmbrăcat în sac, şi-a presărat cenuşă pe cap şi aşa a smuls cetatea din ghearele primejdiei. Şi puteai vedea lucru preaminunat: porfira a fost întrecută în cinste de sac.
Ce n-a putut face porfira, a făcut sacul; ce n-a reuşit coroana, a săvârşit cenuşa. Vezi că nu în zadar am spus că nu de post trebuie să ne temem, ci de beţie şi de îmbuibare? Beţia şi îmbuibarea aveau să zguduie şi să dărâme un oraş ce stătea în picioare; postul însă l-a ţinut în picioare când era să se zguduie şi să se dărâme.
Insoţit de post a intrat şi Daniel în groapa cu lei şi a ieşit de acolo ca şi cum ar fi fost între oi blânde (Daniel 6, 16-28). Şi doar leii fierbeau de furie când au văzut prada; masa le era în fată, şi nu s-au atins de ea; cu toate că şi firea îi atâta (că nu sunt fiare mai sălbatice ca leii) şi-i atâta şi foamea (că nu mâncaseră de şapte zile), au respectat hrana ce li se dăduse, ca şi cum ar fi stat în groapă cu un călău, care le striga să nu se atingă de trupul profetului. Tot însoţiţi de post au intrat şi cei trei tineri în cuptorul cel din Babilon (Daniel 3, 8-28). I-a învăluit multă vreme focul şi au ieşit din cuptor cu trupurile mai strălucitoare decât focul. Deşi focul acela era foc, cum de nu şi-a făcut lucrarea sa? Deşi trupurile lor erau trupuri, cum de n-au ars cum ard trupurile? Cum? Intreabă postul şi-ti va răspunde; îţi va dezlega taina aceasta. Că este cu adevărat taină! Natura trupurilor s-a luat la luptă cu natura focului şi biruinţa a fost de partea trupurilor. Ai văzut ce ciudată luptă? Ai văzut vreo biruinţă mai ciudată ca aceasta? Admiră dar postul şi primeşte-l cu braţele deschise!
Când şi în cuptor te ajută şi în groapa cu lei te păzeşte, când alungă demoni, când schimbă hotărârea lui Dumnezeu, când potoleşte furia patimilor, când ne aduce din nou libertatea, când face multă linişte în gândurile noastre, cum să nu fie, oare, cea mai mare nebunie să fugim şi să ne temem de post, care are în el atât de multe bunătăţi?
Vrei să spui că ne slăbănogeşte trupul? Dar “cu cât se strică omul nostru dinafară, cu atât se înnoieşte cel dinăuntru, zi de zi” (II Corinteni4, 16). Dar, mai bine spus, dacă ai vrea să cercetezi cu de-amănuntul postul, vei vedea că este mama bunăstării trupului nostru. Dacă nu crezi cuvintelor mele, întreabă pe doctori şi te vor lămuri deplin. Doctorii numesc postul mama sănătăţii şi spun că guta, durerile grozave de cap, apoplexia, dropica, umflăturile, furunculele şi alte nenumărate boli vin din trai bun şi din îmbuibare; sunt ca nişte pârâiaşe rele dintr-un izvor foarte rău, care vătăma şi bunăstarea trupului, şi curăţenia sufletului.
Să nu ne temem dar de post, care ne scapă de atâtea rele. Nu vă îndemn la asta fără rost, ci pentru că văd că mulţi oameni pregetă şi se feresc de post ca şi cum ar fi vorba să fie daţi pe mâna unei femei arţăgoase, aşa că astăzi, în ajunul postului, se strică de beţie şi de îmbuibare. De asta vă îndemn să nu stricaţi mai dinainte, prin ghiftuire şi beţie, folosul ce vi-l va da postul! Dacă oamenii cu dureri de stomac n-ar lua doctoriile pe stomacul gol, ar simti numai amărăciunea doctoriilor, dar ar pierde folosul lor, că ar îngreuna lupta doctoriilor cu sucurile rele din stomac.
De aceea doctorii poruncesc bolnavilor să se culce nemâncati, pentru ca toată puterea doctoriilor să lupte de la început direct cu sucurile stomacale pricinuitoare de boală. Tot aşa şi cu postul. Dacă azi te îmbeti, iar mâine iei doctoria postului, ai făcut nefolositoare şi zadarnică doctoria; înduri osteneala postului, dar nu culegi folosul postului, că s-a irosit toată puterea lui din pricina proaspătului păcat pricinuit de beţie. Dar dacă îţi faci uşor trupul şi primeşti doctoria cu mintea trează, vei putea curaţi multe din vechile păcate.
Să nu intrăm dar în post cu beţie şi nici să ieşim din post tot cu beţie, ca să nu ni se întâmple la fel ca unui om bolnav care, vrând să se ridice în picioare, este trântit iarăşi jos. Asta se întâmplă şi cu sufletul nostru când, din două părţi şi la începutul şi la sfârşitul postului, umbrim trezvia pricinuită de post cu norul beţiei. După cum cei ce vor să lupte cu fiarele sălbatice, înainte de începerea luptei îşi acoperă mădularele mai de seamă cu multe arme şi apărători, tot aşa sunt acum mulţi oameni care, când încep postul, ca şi cum ar avea de luptat cu postul ca şi cu o fiară sălbatică, îşi înarmează stomacul, mănâncă de plesnesc, îşi întunecă mintea şi întâmpină cu multă nebunie faţa liniştită şi paşnică a postului. Dacă te-aş întreba: Pentru ce te duci la baie astăzi?”, ai să-mi răspunzi: “Ca să intru în post cu trupul curat”. Dacă te-aş întreba din nou: “Pentru ce te îmbeti?”, ai să-mi răspunzi iarăşi: “Pentru că am să intru în post!”. Nu-i, oare, o nebunie să întâmpini această preafrumoasă sărbătoare (Este vorba de praznicul Invierii Domnului, de la sfârşitul Postului Mare) cu trupul curat, dar cu sufletul necurat şi beat?
Ar fi trebuit să vă spun mai multe decât v-am spus, dar pentru cei înţelepţi sunt de-ajuns şi acestea pentru îndreptare. De aceea e nevoie să termin cuvântul meu, că doresc să ascult şi glasul părintelui nostru (Al lui Flavian, episcopul Antiohiei).
Eu, ca un copil de cioban, aşezat la umbra acestui sfânt locaş ca la umbra unui stejar sau fag, am cântat dintr-un mic fluier; părintele nostru însă, ca un maestru cântăreţ care, cu chitara de aur acordată, deşteaptă întreg teatrul cu simfonia cântecului său, tot aşa şi el, nu cu simfonia sunetelor coardelor chitarei, ci cu simfonia cuvintelor şi faptelor sale ne va da mult folos.
Că nişte învăţători ca aceştia caută şi Hristos, când spune: “Cel care va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor”( Matei 5, 19). Aşa este părintele nostru. De aceea şi mare este în împărăţia cerurilor. Facă Dumnezeu ca noi, cu rugăciunile lui şi ale tuturor celor dimpreună cu el întâistătători, să putem a ne învrednici de împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preluat de pe: http://www.ioanguradeaur.ro/