Rugăciunea Inimii

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul."
Această rugăciune, cunoscută în Ortodoxie ca rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curaţi inimile şi de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie şi ne aşează într-o relaţie corectă cu Dumnezeu. Când spunem:
"Doamne…" înseamnă că-L recunoaştem pe Isus Hristos ca Împarat al universului şi Stapân al nostru.
"Iisuse… " înseamnă că recunoaştem că Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastră omenească pentru a ne da o natură Dumnezeiască.
"Hristoase…" înseamnă că-L recunoaştem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca să ne scape din starea de păcat şi duşmănie cu Dumnezeu.
"Fiul lui Dumnezeu…" înseamnă că recunoaştem Dumnezeirea Lui şi relaţia Lui cu Dumnezeu Tatăl.
"ai mila de mine…" înseamnă că ne apropiem de El cu umilinţă, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teamă, dar şi cu speranţă, pentru că El este un Dumnezeu îndurător şi iubitor de oameni.
"păcătosul…" este recunoaşterea stării noastre de păcat, este atitudinea de pocăinţă şi umilinţă, recunoaşterea că nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci că avem disperată nevoie de ajutor.
Sfinţii ne recomandă să avem întotdeauna această rugăciune în străfundul inimii noastre, şi să o aducem adesea la suprafaţă prin rostirea ei cât mai frecventă. Dar în acelaşi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinţe. Astfel rugăciunea nu mai este "o activitate" exterioară, ci noi înşine devenim rugăciune. Sf. Teofan Zăvorâtul ne spune că în adevărata rugăciune mintea se coboară în inimă, în loc să hoinărească aiurea.
Pentru a ne feri de greşeala de a crede că această rugăciune ar fi o formulă magică, sfinţii ne învaţă că putem folosi diferite variante ale acestei rugăciuni, cât şi alte rugăciuni asemănătoare care ne ajută să ne curăţim şi să ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune "Doamne Iisuse ai milă de mine", sau "Ai milă de mine, păcătosul." Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie să fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Dacă inima nu participă, actul fizic al rugăciunii este cu totul inutil.

Sf. Ignaţiu din Antiohia
Când l-au luat ca să fie sfâşiat de fiare sălbatice şi el avea neîncetat pe buze numele lui Iisus, păgânii l-au întrebat de ce rosteşte într-una acest nume. Sfântul a răspuns că are numele lui Iisus Hristos scris în inimă şi că mărturiseşte cu gura ceea ce este întotdeauna în inima lui.

Sf. Grigore Sinaitul
Darul pe care l-am primit de la Iisus Hristos în sfântul botez nu este nimicit, ci doar ascuns ca o comoară în pamânt. Bunul simţ şi recunoştinţa ne cer să dezgropăm cu grijă această comoară şi să o aducem la lumină. Aceasta se poate face în două feluri. Darul botezului este mai întâi arătat prin împlinirea întocmai a poruncilor; cu cât le urmăm mai mult, cu atât darul străluceşte peste noi cu mai multă splendoare. În al doilea rând, vine la lumină şi este arătat prin neîntrerupta invocare a lui Iisus Hristos, sau prin continua aducere aminte a lui Dumnezeu, ceea ce este acelaşi lucru. Prima metoda este puternică, dar a doua şi mai mult, până acolo încât chiar împlinirea poruncilor este întărită prin rugăciune.

Prinţesa Ileana a României
Rugăciunea a fost întotdeauna de o importanţă reală pentru mine şi nu am părăsit niciodată obiceiul format în copilărie a rugăciunilor de dimineaţă şi seară; dar în practicarea rugăciunii lui Iisus sunt doar o începătoare. Aş dori, totuşi, să vorbesc despre ea pentru că, chiar dacă am atins doar marginea veşmântului ceresc, bucuria pe care am primit-o a fost atât de mare încât doresc să o împărtăşesc cu alţii.

Preluat de pe: http://www.ortho-logia.com/Romanian/rugaciunea_inimii.htm




Celleste şi Cobra

Undeva...la capătul lumii luceşte o stea numită Celleste. Strălucirea ei este atât de mare încât nici o vieţuitoare, nici o fiinţă, nici măcar firicelele de iarbă nu o pot privi. Are ochi purpurii, chipul de un alabastru transparent şi inima în formă de lacrimă.
Pentru că nu se poate arăta lumii, îşi lasă inima să hoinărească printre hotarele pământului pentru ca apoi să-i descrie lumea, să-i aducă mirosul brazilor şi vocea florilor.
Inima porneşte în călătorie şi ajunge într-un ţinut numit „Templul celor singuri”.
Sus, în pomul păcatului se târăşte o cobra în suferinţă. Inima sub formă de lacrimă i s-a arătat pe o crenguţă şi a întrebat-o:
- De ce suferi?
- De nimic: răspunde ea. De nimicul din jurul meu dar mai ales de nimicul din mine.
Am fost şi eu cândva ca tine: zburam sub infinitul de stele, vorbeam cu ghioceii, aveam şi eu pe-atunci un zâmbet. Eram stăpânul naturii! Însă a venit o floare ofilită la mine la uşă, într-o zi. Era stinsă, uscată, abia îşi mai ţinea petalele. A bătut la uşă de mai multe ori, m-a implorat să-i deschid...dar n-am făcut-o...
A poposit şi o pasăre cu aripi rănite la geamul meu, plângând.....eu am tras perdeaua spre a nu o privi.
Sora mea m-a rugat s-o vizitez. Nu mă văzuse de mult şi îi era dor de mine, însă mereu eram ocupat cu propria mea persoană. Până m-am gândit să merg la ea...nu a mai rămas decât cenuşa....
Astăzi mă înec în lacrimile mele reci în fiecare zi...şi fiecare zi pare o sută de ani care au trecut peste mine precum un camion peste o furnica, încetul cu încetul, sfărâmiţându-mă clipă de clipă...
Inima Cellestei amuţi, aroma tristeţii şi viscolul singurătăţii se auzea aşa puternic încât a trebuit să plece de acolo fără să privească înapoi...
De atunci floarea, porumbelul şi sora cobrei singuratice aşteaptă pe la porţile fiecăruia dintre noi, bătând, strigând sau pur şi simplu...sperând....Şi micuţa Celleste, din culcuşul ei de stele, aşteaptă şi ea uşile să se deschidă pentru a-şi putea arăta privirea şi a da lumină în casele obscure ale multor inimi solitare.
Pe orizont, porumbelul se preschimbă şi-şi arată chipul!
Aşteaptă şi aşteaptă şi aşteaptă!

Adriana CAZAN