de Arhim. Efrem, Egumen al Sfintei Marii Mânăstiri Vatopedi, Sfântul Munte
Ieromonahul Ambrozie (în lume Spirídon Lázaris) a adormit în data de 2 Decembrie 2006 (după calendarul nou), în vârstă de 92 de ani. A fost duhovnic al Sfintei Mânăstiri Dadíou și al multor mii de creștini din toate părţile Greciei. Părintele Ambrozie s-a făcut izvor de mireasmă aghioritică a lui Hristos în lume, fiind unul dintre sfinţii contemporani care au împodobit Biserica, rod al Întrupării lui Hristos. Biserica, de-a lungul vremii, a fost o adevărată “uzină” producătoare de sfinţi, şi continuă până astăzi să îşi livreze “bunurile”.
Fericitul Părinte Ambrozie s-a născut în satul Lazarata Lefkadei din părinţi evlavioşi, dascălul Panagiotis Lázaris şi Luiza. A fost cel de-al patrulea copil al unei familii cu mulţi copii. Din cea mai fragedă vârstă, micul Ambrozie s-a vădit a fi un caracter liniştit, cu dragoste de Biserică. Felul său de a fi i-a fost modelat de evlavioasa sa mamă, care, din pricina lipei de acasă a soţului plecat în mai multe rânduri la război (războiul balcanic şi apoi cel dintâi mondial, n.tr.), a purtat toată greutatea creşterii copiilor.
Spiridon a făcut doar primele două clase de şcoală primară, fiind nevoit să îşi ajute mama la lucrul câmpului. Când i-a venit vremea, a plecat în stagiu militar vreme de trei ani, în garda palatului, fiind înalt, zvelt şi bine făcut.
Într-una din întrevederile pe care le-am avut cu fericitul gheronda, mi-a declarat că după efectuarea stagiului militar, ar fi vrut să meargă la Sfântul Munte, dar nu avea idee cum să ajungă acolo. S-a întâlnit, însă, cu un tânăr de vreo 25 de ani, care i-a spus: “Cunosc eu locurile, hai cu mine”. Ceea ce a şi făcut: s-au dus în port şi au luat vaporul.
Bineînţeles, zicea Gheronda, mi-a dat şi de mâncare, am mâncat împreună toate acele zile cât mi-a fost alături. Nu mi-a zis cum îl chema, dar nici eu nu l-am întrebat. Aşa am ajuns la Dafni, şi de-acolo, mergând pe jos, am intrat în Sfântul Munte.
Cât timp eram împreună cu el, mă simţeam foarte în siguranţă. M-a dus la Mânăstirea Xiropotamou, unde au la mare cinste pe cei 40 de Mucenici. M-a întrebat dacă vreau să mergem să ne închinăm şi am fost de acord: am intrat în biserică, în catholicon-ul Mânăstirii, şi, pe când sărutam icoana, ne-au înconjurat 40 de tineri bărbaţi. Atunci mi-a zis: “Sunt Sfinţii 40 de Mucenici, se bucură fiindcă o să te faci monah». De acolo am continuat drumul şi am ajuns la Cutlumuş. Aici ne-am oprit, mi-a arătat Mânăstirea şi mi-a zis: “Rămâi aici, Spiro. O să te faci monah, o să faci ascultare» şi… a dispărut.
Se pare că a fost vreun înger al Domnului ori îngerul lui păzitor. Spiridon a rămas acolo la mânăstire ca dokimos, iar la 25 de ani a fost tuns monah cu numele Hariton.
Într-o seară a fost pus de egumen să citească Ceasul al 9-lea. Hariton, aproape analfabet, s-a străduit, dar citea cu mare greutate. Egumenul s-a enervat şi l-a scos de la strană, trimiţându-l la chilie. În aceeaşi seară, pe când se ruga, i s-a arătat Maica Domnului şi, cu harul ei, într-o singură noapte, Hariton a învăţat întreaga Psaltire pe de rost. S-a învrednicit să fie învăţat direct de către Dumnezeu, aducându-ne aminte de Sfântul Grigorie Palama, care avea mari probleme cu învăţătura când era copil. Părinţii lui l-au dus la o Mânăstire, s-au rugat Maicii Domnului şi l-au pus să facă metanii în fiecare seară şi să roage pe Maica Domnului să-l facă un învăţăcel bun. Astfel, a ajuns cel dintâi în clasă. Atunci, însă, când uita de metanii, nu primea note bune.
Într-o vară, părintele Hariton se afla la lucru în grădină. Îi era foame şi, văzând un smochin, s-a suit în el, să mănânce smochine. În Sfântul Munte, însă, nu le este permis monahilor să mănânce altceva în afara celor puse pe masa de obşte, deoarece este considerată mâncare pe ascuns, o încălcare serioasă a rânduielii. După ce a mâncat câteva smochine, a alunecat, însă, şi a căzut din copac. Fiindcă îşi rupsese piciorul, a rămas căzut jos, gemând de durere. Căzuse de dimineaţă, şi abia dupamiază, după ce l-au căutat îndelung, ceilalţi monahi l-au găsit căzut în livadă, cu dureri mari. L-au pus pe o uşă şi patru oameni l-au cărat până la chilie, căci era corpolent. Mărturisea Părintele Ambrozie: Pe când eram în pat şi aveam dureri mari, vedeam vizavi paraclisul Sfinţilor fără de Arginţi şi i-am rugat să mă ajute. La un moment dat au apărut doi medici cu bluze albe şi se sileau să îmi pună piciorul la loc. «Trage, Cosma !» zicea unul, «Ţine d-aici, Damiane !» zicea celălalt. Şi în cinci minute mi-au trecut toate durerile şi m-am făcut bine. Când m-au văzut fraţii din mânăstire complet sănătos, au dat slavă lui Dumnezeu şi Sfinţilor fără de Arginţi.
În vremea aceea, în Mânăstirea Cutlumuş se găseau cinci monahi tineri şi un gheronda în vârstă. Unii din cei tineri gândeau că ar fi bine să-i ia locul bătrânului. A aflat, însă, gheronda, şi a hotărât îndepărtarea celor cinci monahi. Însoţit de Poliţie, monahul Hariton a fost exilat la Mânăstirea Hilandar. Acolo a avut multe greutăţi şi a trecut prin multe boli, astfel că a fost silit să iasă în lume. L-a căutat pe Gheronda Porfirie, care l-a sfătuit să se ducă la Mânăstirea Dadiou, aflată în paragină. Acolo a găsit doar şoareci, şerpi şi alte sălbăticiuni. Gheronda Porfirie l-a sfătuit, însă: “Stai acolo, fă răbdare şi ascultare, şi Dumnezeu te va ajuta"
Astfel, a reluat fiinţă mânăstirea Dadiou, cu obşte de maici. Mitropolitul Fthiotidei, Ambrozie, îl preţuia pe Gheronda, aşa că l-a făcut ieromonah şi i- dat numele său, Ambrozie.
În urma unei lovituri la picior, Gheronda a trebuit să sufere o operaţie la şold, unde i s-a pus o proteză de platină. Avea, însă, dureri, în continuare. Mitropolitul de atunci al Elveţiei, Damaschin, l-a luat în Elveţia să-l vadă medicii de acolo. La spital s-a constatat că proteza era cu 1 milimetru mai mare decât ar fi trebuit să fie, fiind necesară o nouă intervenţie. Au fost făcute şi alte analize generale, în urma cărora a ieşit la iveală o piatră de mărimea unei portocale la rinichiul stâng, care necesita, la rândul ei, o intervenţie chirurgicală. Povestea Gheronda: Pe când eram singur în salon, a apărut un monah. Am ieşit împreună pe balcon şi ne-am aşezat să stăm de vorbă. Am vorbit vreun sfert de oră şi i-am spus despre operaţie şi despre piatra de la rinichi. Atunci monahul îmi zise: «Sunt Sfântul Nectarie şi am venit să te văd. Şi eu am fost bolnăvicios, mi-am dat sufletul în sptalul Aretaieios. Am răbdat defăimărea şi boala, făcând răbdare. Dumnezeu m-a dat mult har pentru răbdarea ce-am făcut». Apoi m-a atins şi a plecat. După ce-a ieşit Sfântul Nectarie mi-a venit să mă duc la toaletă. Împreună cu udul a ieşit şi o piatră de mărimea unei mici portocale, pe care am luat-o într-un şerveţel şi am pus-o în sertarul noptierei.
Ziua următoae urma să aibă loc operaţia. Vine, aşadar, medicul şi-mi zice: «Pregăteşte-te de operaţie !». Eu îi zic că nu mai am nevoie de nici o operaţie. I-am deschis sertarul şi i-am arătat piatra. Când a văzut-o, a zis: «Voi, ortodocşii, aveţi credinţă vie, noi am alterat-o». Operaţia nu a mai avut loc, iar piatra a stat pe biroul doctorului multă vreme.
Ceea ce am văzut eu la Gheronda, în afară de arătările sfinţilor, atât de intense şi dificil de aflat la alţi oameni din zilele noastre, a fost faptul că trăia într-o mare obscuritate acolo la Dadiou. Nu-i plăcea să fie văzut, nu-i plăcea să iasă în faţă, să se arate. Acesta e unul dintre motivele pentru care nici nu a adunat o obşte mare de monahii. Mi-a spus odată: Am rămas aici, am trăit în simplitate, m-am preocupat cu rugăciunea, cu Liturghia… Nu-i plăcea deloc să se lase văzut.
Nici măcar cei din sat, din Dadi, nu-l ştiau bine. Şi acolo cobora rar de tot. Dacă se găsea la Mânăstire, făcea diverse treburi, avea griă de slujbe şi se preocupa îndeosebi de rugăciune, cam asta îmi spunea. Vedeam şi eu că, după ce-i spuneam câte ceva, imediat se retragea în sine şi se ruga. Şi dădea sfaturi foarte bune. Îmi spunea cât de mult îl ajută Harul lui Dumnezeu: Eu sunt om analfabet şi vin aici atâţia oameni educaţi, profesori universitari, şi mi se deschide mintea şi le spun atâtea lucruri, că şi eu mă întreb de unde le spun.
S-a dus cineva la Gheronda şi l-a-ntrebat: “Eu ce-o să fac ?”, iar Gheronda i-a răspuns: Tu o să te faci monah. Iar acela, deşi nici nu se gândea la aşa ceva, a simţit înlăuntrul lui aşa o aprindere, şi s-a făcut monah.
Îl puteai întâlni la metocul din Atena şi vedeai că nu era din lumea aceasta. Era un eremit. Îşi ţinea programul de monah. Se trezea noaptea şi se ruga…
Gheronda iubea mult pe Maica Domnului. Ne-a rugat, şi i-am dus Sfântul Brâu; foarte mult l-a odihnit faptul că a avut Sfântul Brâu la Dadi şi cu multă zdrobire şi cutremur l-a primit.
Prima oară când l-am văzut mi-a povestit întâmplarea cu Sfântul Nectarie, când l-a întâlnit la Geneva şi l-a chemat pe balcon: Hai să mergem să stăm afară, e răcoare etc. Şi să-i scoată piatra de la rinichi ? Astea sunt lucruri de temut, nu este teatru. Sunt semne mari astea, nu lucruri uşoare.
Gheronda Ambrozie a adormit în aceeaşi zi cu Gheronda Porfirie, 2 decembrie, după 15 ani. A fost un om al lui Dumnezeu. Biserica este trupul mistic al lui Hristos.
Noi, de ficare dată când treceam prin Atena, treceam să-l vedem. Să avem parte de rugăciunea lui. După adormire, am pus nume de monah Ambrozie, întru amintirea lui. Viaţa lui, prezenţa şi mărturia lui Hristos din viaţa lui, ne întăresc credinţa.
Să avem parte de rugăciunea lui !