Tânărul bogat (Mt. 19,16-22)

Ne aflăm în această duminică în ultimul an al activităţii misionare a Domnului Iisus Hristos, în momentul în care Domnul trece în Iudeea, unde va face numeroase minuni. Oamenii au venit în număr mare să asculte cuvântul Lui, dar mai ales să se vindece de bolile lor. Atunci au adus la el nişte copii ca să-Şi pună mâinile pe ei iar Domnul va rosti acele minunate şi memorabile cuvinte lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor (Mt. 19,15). Imediat după această întâmplare, se apropie un tânăr care I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Martor la cele petrecute, (la discursul despre divorţ, la binecuvântarea copiilor) tânărul este sincer frământat de întrebările esenţiale ale vieţii pe care şi le pune sufletul omenesc, mai ales la această vârstă. Sfântul Evanghelist Marcu arată că el alergând la Iisus, a şi îngenuncheat înaintea Lui. Răspunsul Mântuitorului, însă, uimeşte: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu (Matei XIX, 17). Nu era Mântuitorul bun? Tocmai El, de Care fuge răul chiar şi la pomenirea numelui Lui? El, Care dăruieşte sănătate bolnavilor, pâine celor flămânzi, viaţă celor care au şi murit. Era însă o replică adresată tânărului, care nu credea cu adevărat că cel din faţa lui este Dumnezeu. Tânărul caută acest răspuns esenţial de la Iisus, ca de la un învăţător care a primit oarecare faimă, dar care în opinia lui era un simplu om. Domnul, însă, îi descoperă şi ne descoperă că Bun şi Izvorul binelui este Unul Dumnezeu. De aceea, când Mântuitorul spune: Bun este numai Unul Dumnezeu (Matei XIX, 17), ne arată că viaţa adevărată nu este cu putinţă decât în comuniunea cerească cu Izvorul vieţii. Mai departe, Iisus spune tânărului: de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. Tânărul întreabă: Care? Mântuitorul răspunde simplu, aducându-i aminte de poruncile Vechiului Testament pe care tânărul le cunoştea atât de bine: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei XIX, 17-19). Atunci tânărul a zis: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? (tânărul era cu adevărat deosebit, nu numai că ştia poruncile dar a încercat să le şi împlinească, însă cu toate acestea simţea că ceva lipsea, simpla împlinire mecanică a poruncilor nu-l mai mulţumea, dorea ceva mai mult). Domnul îi răspunde: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. (Matei XIX, 21) - Mântuitorul îi arată o nouă cale, calea spre desăvârşire, calea pe care tânărul a şi căutat-o. Calea renunţării la cele pământeşti este o cale grea şi tânărul nu era pregătit să facă un astfel de efort. De aceea a plecat întristat, căci avea multe avuţii (vers. 22). - Tristeţea îi dezvăluia rana lui lăuntrică: pe de o parte suspinul, dorul de viaţa cea adevărată îl mistuia; pe de altă parte, avuţia acestei lumi îl ţinea legat.
Cât de corect au înţeles creştinii aceste cuvinte dar mai ales cum au trăit ei cuvântul evanghelic putem vedea din patericul athonit. Renunţarea la tot ceea ce împovărează viaţa noastră şi întoarcerea la simplitate este sfatul oferit de aceşti cuvioşi bărbaţi.
Un bătrân numit Macarie nu avea absolut nimic. El folosea o unealtă numită «kossa», pentru a secera verdeţurile pe care le vindea ca să hrănească animalele. Nu accepta nici un dar. Nu avea decât strictul necesar pentru el însuşi. Mica sa locuinţă strălucea de curăţenie şi ordine.
El spunea: “Aici, la Muntele Athos, avem nevoie de doi ochi, ca să vedem cu ei. Dar în lume avem nevoie de patru.” Un alt cuvios părinte a impresionat prin simplitatea şi sărăcia lui. Numele său a fost Iacov. A venit din Himara, din Epirul de nord, şi a luptat în timpul războiului din 1912. Cu foarte mari eforturi şi sacrificii a construit o biserică închinată celor Trei Ierarhi. Era complet sărac. Chilia sa nu avea decât o singură cameră. În loc de saltea avea un braţ de paie. Mai ţinea un alt braţ de paie în eventualitatea că ar fi avut un vizitator care ar fi rămas peste noapte. În loc de pătură folosea rasa, iar dimineaţa îşi strângea patul său de paie într-un colţ. Nu mânca decât verdeţuri şi pâine uscată. Evanghelia de azi ne descoperă un mare secret, acela că înaintea lui Dumnezeu nu este important ceea ce ai, ci ceea ce eşti, iar pentru devenirea noastră ca oameni ai lui Dumnezeu este nevoie de întoarcerea la simplitate. Iată o cale de a ieşi din desele noastre crize.

Preot Tudor BUDEANU