Vindecarea fiului lunatic (Mt. 17, 14-23)

Pericopa evanghelică de azi,ne aminteşte de vindecarea unui tânăr bolnav. Evenimentul s-a petrecut după Schimbarea la Faţă a Domnului înaintea a trei dintre ucenicii Lui. Petru, Ioan şi Iacov au avut această mare bucurie de a vedea slava Lui, de a trăi pentru câteva clipe în lumea minunată a lui Dumnezeu. De aceea ei vor exclama cu bucurie că este bine pentru ei să fie acolo, unde cerul a coborât pe pământ. În timp ce erau acolo, în munte, ceilalţi ucenici se confruntă cu o problemă pe care nu o puteau rezolva. Un tată îndurerat avea un fiu lunatic şi au încercat să-l vindece dar nu puteau, deşi Domnul Iisus Hristos le-a dat lor această putere. Ce s-a petrecut mai departe ne spune Sfânta Evanghelie de azi:

Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!

Apostolii nu au înţeles că pe lângă puterea pe care au primit-o este nevoie de încă ceva pentru a putea învinge provocările vieţii. Au văzut cum şi demonii se pleacă lor în numele lui Iisus Hristos «Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău» (Luca 10, 17) au strigat ei cu bucurie atunci când s-au întors din prima lor misiune. Credeau că pot să facă orice. Domnul a încercat să-i tempereze spunându-le să nu se bucure că duhurile se pleacă lor ci să se bucure că numele lor au fost scrise în cartea vieţii. Până să ajungă la adevărata putere apostolii au trecut după înviere prin mari încercări. Au înţeles atunci că postul şi rugăciunea sunt armele de nebiruit a oricărui creştin.

Diavolul nu suportă nici postul şi nici rugăciunea pentru că ambele implică smerenie, iar el nu se poate smeri. Nici despre credinţă nu ştiau prea multe atunci, deoarece Domnul era mereu cu ei, trăiau acel bine al prezenţei permanente a lui Dumnezeu. În momentul în care au rămas singuri nu au mai ştiut ce să facă. Domnul le rosteşte câteva cuvinte memorabile despre credinţa necesară cât un grăunte de muştar pentru a face lucruri minunate.

De această credinţă avem nevoie azi, când trecem peste încercări atât de mari. Ortodoxia este minunată, însă rămâne o banală teorie dacă nu este trăită. Fără post, rugăciune, milostenie, jertfă personală nu putem vorbi de viaţă ortodoxă. Simpla prezenţă la slujbe, fără participarea activă ne lasă neputincioşi în faţa problemelor pe care le avem de rezolvat. Acel grăunte mic de credinţă, va face diferenţa dintre noi.

Un părinte din vechime îi spunea mereu ucenicului despre aceste lucruri, dar acela nu pricepea cum dacă ai credinţă cât un grăunte de muştar poţi muta munţii. Atunci bătrânul părinte a strigat muntelui din faţa sa, mută-te! Şi muntele a început să se clatine. Bătrânul a spus apoi muntelui, nu am zis să te muţi cu adevărat ci doar să înţeleagă ucenicul meu.

Dacă vom citi scrierile părintelui Paisie Aghioritul, vom înţelege poate mai bine cum trebuie să trăim pentru a spori în credinţa noastră. El a fost martorul unei minunate întâmplări cu un ţăran simplu, care avea mulţi copii, şi care sărmanul muncea la 20 de km de casa lui. Drumul îl făcea pe jos prin pădure iar pentru aceasta se trezea la 4 dimineaţa. Se oprea întotdeauna în faţa mănăstirii şi se ruga iar seara când venea de la muncă, se oprea din nou la mănăstire şi îl ruga pe părintele Paisie să-l lase să aprindă el candelele în biserică. Venea zilnic şi părintele îl lăsa cu bucurie. Întotdeauna când pleca, la puţină distanţă de mănăstire se auzea un foc de armă. Părintele a hotărât să-l urmărească. În timp ce aprindea candelele la icoane, omul se ruga, iar la icoana Maicii Domnului după rugăciune, înmuia degetul în uleiul din candelă şi ungea cătarea puştii zicând: Maica Domnului, am mulţi copii, rânduieşte puţină mâncare pentru ei. Apoi pleca şi la scurtă vreme se auzea un singur foc de armă. Părintele l-a întrebat apoi ce face, iar el a mărturisit că întotdeauna în poiana de lângă mănăstire îl aştepta câte ceva de vânat şi aşa a reuşit să ducă hrană copiilor săi.

Cu adevărat puţină credinţă alături de multa tehnică a zilelor noastre ne-ar ajuta să pricepem mai bine scopul vieţii noastre, care este pentru noi creştinii ortodocşi asemănarea cu Hristos Domnul nostru.

Preot Tudor BUDEANU