Urmărind aceste caracteristici generale ale gândirii oculte le vom putea distinge uşor în gândirea modernă de tip New Age. Gânditorii oculţi consideră că învăţătura lor există dintotdeauna, fiind înţelepciunea lui Adam dinainte de cădere. După alţii tainele gândirii oculte provin din civilizaţia atlantă. Astfel ocultiştii revendică ca precursori ai doctrinei lor o serie de filozofi care prin preocupările lor s-au apropiat de una sau mai multe domenii din vechea „philosophia occulta”. Se disting astfel două curente principale în tradiţia occidentală: curentul pitagoreic şi platonician, formaţi din oameni erudiţi cu nume de răsunet în disciplinele lor.
Din Şcoala pitagoreică sunt amintiţi: Pitagora, Charondas, Lysis, Aristeu, Alchmeon, Timeu, Platon, Speusip, Crates. Ocultiştii nu îl consideră pe Aristotel un adevărat iniţiat, deoarece în scris s-a ocupat numai de exoterism, lăsând ezoterismul pentru instruirea orală a ucenicilor. În secolul I sunt amintiţi gânditorii proveniţi din Şcoala neopitagoreică având în frunte pe Euxene din Haracleea şi discipolii săi: Apollonius, Anaxilas şi Moderatus. De asemenea sunt menţionaţi neoplatonicienii, care prin studiile lor au adus „mai multă lumină asupra planului astral” , şi asupra spiritelor astrale. Dintre aceştia sunt reţinuţi: Areius, Didymus, Thrasyl, Plutarh, Albinus, Ptolemeu din Alexandria, Arria.
Şcoala din Alexandria este menţionată prin unul din reprezentanţii iluştrii considerat mare iniţiat, Amnonius Saccas. El este considerat de oculţi ca cel ce a înzestrat creştinismul cu ritualul său, al cărui principiu era extras din gândirea ocultă. Sunt menţionaţi şi discipolii săi: Herenius, Origen, Plotin.
Şcoala din Atena este reprezentată de Plutarh din Atena, de fiica acestuia Asclepigenia, de Sirianus, Hierocles, Hypatie. Şcoala din Atena a continuat transmiterea misterelor până în secolul VI. Din acest secol sunt menţionaţi în paralel gânditori oculţi care se considerau creştini, precum şi gânditori proveniţi din alte culturi decât cea creştină. Gândirea ocultă va pătrunde şi în mediile teologice, mulţi teologi având preocupări ce ţineau de sfera ocultă. Sunt menţionaţi Nicolaus Cusanus (1401 – 1464), Marsilio Ficino (1433 – 1499), Patricius Patrizzi (1526 – 1567), Giordano Bruno (1548 – 1601), Spinoza (1632 – 1677), care va deschide seria de filozofi care se vor inspira din Cabala evreiască. Cei mai moderni reprezentanţi ai curentului pitagoreic sunt: Hamnan (1730 – 1788), Baader (1730 – 1788), Stadtler, Frederic Shlegel, Adam Weishaupt (1748 – 1830), fondatorul societăţii iluminaţilor, nume pe care îl vom mai întâlni în lucrarea de faţă.
Papus, părintele ocultismului modern, consideră că cele mai reprezentative figuri ale gândirii oculte sunt filozofii ce aparţin curentului mistic creştin. În cadrul acestui curent sunt menţionate nume cunoscute şi întâlnite în diverse domenii ale ştiinţei şi culturii. Şirul acestora începe cu gnosticii reprezentaţi de: Simon Magul, Cerinthe, Saturnin (una dintre cabalistele gnozei), Bardesane, Basilide, Valentin, Marcion şi Manes, care au încercat să unifice filozofia, religia şi ştiinţa. Printr-o înţelegere greşită a textelor biblice, unii gânditori oculţi îi revendică şi pe Sfântul Evanghelist Ioan şi pe Sfântul Apostol Pavel, care în concepţia lor au contribuit la propagarea ideii constituţiei trihotomice a omului. Ocultiştii îi revendică în general pe ereticii condamnaţi de Biserică în primele secole, dar şi pe unii teologi ai Bisericii de Apus, care în gândirea lor au rămas alături de doctrina creştină şi care după părerea oculţilor au avut şi alte preocupări. Astfel este menţionat Maister Eckart (1260 – 1328), fondatorul curentului mistic în Germania, şi elevul său Suso (1300 – 1365), fondator al frăţiei „Prietenii lui Dumnezeu”. Tot în acest curent sunt menţionaţi iniţiaţii: Gerson (1362 – 1429), Petrarca, Ange Politien (1454 – 1494), Rudolf Agricola şi Martin Luther. Toţi aceştia au avut în operele lor fie referiri la discipline oculte, fie au adoptat în studiile lor metode revendicate de curentul ocult.
În perioada Renaşterii se încearcă scoaterea ştiinţelor naturii de sub tutela teologiei, pentru a deveni disciplină distinctă. De asemenea în filozofie se caută modalităţi diferite de gândirea scolastică, iar adversarii scolasticii sunt consideraţi a fi „înfăptuitori ai ocultismului, singurii care au fost consideraţi mistici de către critici şi istorici”. Acest moment poate fi considerat ca pregătitor pentru geneza ocultismului modern. Se poate vorbi acum de o profesionalizare a ştiinţelor ezoterice precum hermetismul şi cabala. În timp ce teologia se adresează oamenilor ce pot înţelege, aceşti „specialişti” se adresează acelora care ştiu „adică acelora care sunt deja în mod necesar iniţiaţi”.
Deşi disciplinele oculte sunt multe la număr, vor fi desemnate mai importante trei dintre ele, care ulterior au devenit izvoare pentru altele: alchimia, magia, astrologia. Pot fi menţionate în această direcţie următoarele personalităţi: Reuchlin (1455 – 1522), Giovani Pico della Mirandola (1463 – 1494), Cornelius Agripa (1486 – 1535), cel care a încercat să facă din ocultism un curent puternic, autor al lucrării „De Occulta Philosophia”, prima enciclopedie adevărată în materie, Paracelsus (1493 – 1541), marele fondator şi marele dascăl al ocultismului ştiinţific, creatorul homeopatiei şi cel care a conturat cel mai bine învăţătura despre planul astral şi corpul astral, cărora le-a dat nume, Guillaume Postel (1510 – 1581), Michel Servet (1509 – 1553), Amos Camenius, Valentin Wegel, Jacob Boehme (1575 – 1624), socotit a fi inspirator şi ghid al tuturor iluminaţilor, Robert Fludd (1574 – 1637), fondator al Ordinului Rosecrucian al Francmasoneriei, Van Helmond (Paracelsus al secolului al XVII-lea), fiul acestuia Francisc Van Helmond (1618 – 1699), care prin scrierile sale a influenţat pe Goethe şi Leibnitz; Angelius Silesius (1624 – 1677), precursor al lui Swedenborg (1688 – 1777), căruia i se datorează toate frăţiile „creştine” din Occident; Lavater (1741 – 1801), considerat precursor al spiritismului modern; Eliphas Levi sau Abatele Constant, care în opera sa a făcut o adevărată sinteză a gândirii oculte. Toţi aceştia au fost consideraţi şi buni creştini. Gândirea ocultă şi reprezentanţii acesteia revendică apartenenţa considerând între precursori şi o serie de personalităţi ai vremurilor în care au trăit, dar care provin din alte culturi decât cea creştină, cum ar fi: astrologul d’Ailly, Albumazar, Apomazar, ghicitor arab, Pierre d’Apone, magician, Catherine de Medicis, abatele Faria, cel care a descoperit sugestia verbală. Şirul numelor de ostenitori în domeniul ocult poate continua. Ceea ce am dorit să arat prin această incursiune în istoria ocultismului este că gândirea ocultă a avut partizani din toate culturile şi religiile.
La sfârşitul secolului al XV-lea va apărea „cabala creştină”, care ar conţine după opinia ocultiştilor învăţăturile lui Adam dinainte de cădere sau magia supremă. Orice cunoaştere, orice religie este conform cabalei doar o aproximaţie a ştiinţei supreme care este magia. Pentru a înţelege cum pot vechile concepte oculte să prindă astăzi teren şi care este legătura dintre vastele programe de guvernare a lumii şi gândirea ocultă este necesar să aducem în discuţie patru dintre disciplinele cuprinse în vechea „philosophia occulta”, cabala, alchimia, astrologia şi magia. Fiecare din aceste discipline ar merita un studiu amănunţit, dar scopul lucării de faţă este altul. Doresc să arat doar apartenenţa ocultă a ideeilor ce guvernează astăzi lumea noastră „civilizată”. Astfel voi încerca o trecere în revistă succintă, dar suficientă cred eu, pentru o mai bună înţelegere a probelemei ce va fi pusă în discuţie în partea a doua a lucrării de faţă. De asemenea o scurtă incursiune în istoria masoneriei şi a ordinului iluminaţilor o consider necesară, deoarece ele au un rol important în desfăşurarea evenimentelor din istoria modernă şi contemporană a lumii.
Cabala, vine din limba ebraică şi înseamnă a transmite, a da. Cabaliştii credeau că transmit de-a lungul secolelor învăţătura secretă a lui Moise, adică tot ceea ce el nu a voit să divulge în Pentateuh din revelaţia de pe Muntele Sinai, preferând să transmită învăţătura sa celor 70 de bătrâni din Israel prin viu grai. Toţi cabaliştii Evului Mediu credeau că învăţătura Cabalei este o învăţătură ezoterică din vremea lui Moise. Unii rabini pretind că prin cabală se reconstituie „învăţăturile date de Dumnezeu lui Moise în timpul somnului, spre a-i permite să numească creaţia”. Unii specialişti în domeniu ( Maurice Ruben Yahoun, Alexandrian) datează apariţia Cabalei în secolul al XII-lea în Franţa, fiind un curent ezoteric ce răspundea rigidităţii Talmudului, precum şi raţionalismului lui Maimonide, care a lansat în anul 1204 lucrarea intitulată „More Nebuhim” (Călăuza rătăciţilor), pentru a întoarce pe evreii rătăciţi la Tora. Termenul Cabala era folosit în literatura post-biblică pentru a desemna ceea ce nu făcea parte din Legea lui Moise şi celelalte scrieri canonice cum ar fi povestirile hasidice, explicări şi meditaţii asupra unor texte biblice. În secolul al XII-lea termenul primeşte un nou sens, acela de tradiţie secretă. Cabala va deveni un obiect de studiu în sine, o formă de misticism foarte îndepărtată de doctrina pură a iudaismului.
Isaac Orbul (1160 – 1180) este socotit cel mai vechi maestru, deşi el menţiona că a avut în familie precursori. El predica cele treizeci şi două de căi ale înţelepciuni cuprinse în Sefer Yeţira.
În Germania Cabala a fost răspândită de Yehuda ben Samuel şi Eleazar,rabinul din Worms, care a orientat pe discipolii săi spre magie. Una din lucrările fundamentale a Cabalei se numeşte Zohar sau Splendoarea. Zoharul este un comentariu detaliat a unei teogonii intitulate Siphra Dzeniuta. Autor al Zoharului este considerat Rabi Simeon ben Yochai, mare maestru al Mişnei. Unii istorici consideră printre autorii Zoharului pe Moise de Leon, care a trăit în secolul al XIII-lea şi care dorea să pună la loc de cinste tradiţia ezoterică pe care Talmudul nu o prezenta decât în parte. Moise de Leon a observat că credinţa evreilor a început să scadă, astfel o reînoire spirituală între evrei devine un imperativ. Aduce în prim plan două aspecte: cercetarea vieţii divine şi aprofundarea preceptelor din Legea lui Moise. Prin urmărirea acestor două precepte evreul oprimat de societatea medievală în care trăia urma să găsească sentimentul libertăţii şi al liniştii.
După părerea lui Eliphas Levi Cabala are origini străvechi. La căderea Ierusalimului sub romani adevărata Cabală ce conţinea doctrina ascunsă a maeştrilor iniţiaţi a fost dată uitării, locul ei fiind ocupat de povestiri puerile, iar cei ce credeau că păstrează moştenirea doctrinei ascunse nu erau decât nişte ghicitori şi vrăjitori proscrişi. Atunci venerabilul rabin Simeon ben Yochai a adunat în jurul său pe ultimii iniţiaţi în „ştiinţa originară” şi a început să le explice cartea înaltei teogonii numită „Cartea misterului” sau Siphra Dzeniuta. În opinia lui Eliphas Levi, care a făcut numeroase comentarii asupra Cabalei, întreaga înăţătură cabalistică este conţinută în ceea ce maeştrii numesc „cele treizeci şi două de căi şi cele cincizeci de porţi”.
Cele treizeci şi două de căi sunt treizeci şi două de idei absolute şi reale ataşate celor zece numere ale aritmeticii (de la unu la zece) şi celor douăzeci şi două de litere ale alfabetului iudaic. Ideile exprimate prin numere şi litere sunt incontestabile. Eliphas Levi asociază vechii Cabale o lucrare intitulată „Steaua călăuzitoare” sau geneza moasonică, precum şi o altă lucrare intitulată „Gloria creştină”, o interpretare ocultă în maniera studiului Cabalei a învăţăturilor de credinţă creştină. Vorbind despre doctrina Cabalei putem menţiona următoarele aspecte:
- Cabala crede într-un Dumnezeu inaccesibil ce cu greu poate fi cunoscut (după alţi cabalişti nu poate fi cunoscut), numit En sof (infinitul). Cabaliştii consideră că Dumnezeu nu poate fi numit, Cabala numindu-l totuşi „Sfântul binecuvântat să fie El”. Numele divin este reprezentat cabalistic prin tetragama IHWE, a cărui pronunţie este cunoscută exact numai de iniţiaţi. Când En sof se descoperă omenirii el este Şekhina. Talmudul menţionează că Şekhina este prezent oriunde doi oameni se dedică studiului Torei. Zoharul menţionează că orice om va vedea pe Şekhina înainte de a muri şi că atunci când se manifestă ea se aşează pe capul omului.
- En sof are zece emanaţii numite sefiroth, care corespund primelor numere. Acestea sunt în ordinea care merge de la Dumnezeu la om: keter (coroana), hohmah (înţelepciunea), bina (inteligenţa), hesed (compasiunea sau măreţia), ghebura (justiţia sau dreptatea), tiferet (frumuseţea), neţah (victoria sau eternitatea), hod (gloria), yesod (temelia), malcuth (regatul). Sefirothul principal este keter (coroana), deoarece ea înconjoară totul. Ea le conţine pe următorele două hohmah (înţelepciunea) şi bina (inteligenţa), care sunt considerate a fi mama şi tata şi care împreună dau naştere celorlalte şapte sefirothuri inferioare care guvernează lumea oamenilor, fiind inteligenţe ale lui Dumnezeu ce nu pot fi separate de El şi care împreună formează o singură inteligenţă. Fiecare sefiroth primeşte iluminarea de la sefirothul superior şi o comunică celui inferior. Reperezentarea simbolică a sefirothurilor este realizată prin candelabrul cu saşe braţe, piciorul candelabrului fiind al şaptelea sefiroth.
În Cabală, rugăciunea nu este un imn adresat lui Dumnezeu, ci o acţiune adresată inteligenţelor intermediare (sefiroth). Prin rugăciune sefirothurile se adună împreună, perminţând lui En sof să se unească cu emanaţiile sale.
Cabala admite existenţa trihotomică a omului. Sufletul este desemnat prin trei termeni: sufletul vital, numit nefeş, spritul intelectual, numit ruah, şi sufletul, numit neşana.
Nefeş (sufletul vital) se găseşte lângă trup până în momentul în care acesta moare.
Ruah (spiritul intelectual) pătrunde în momentul morţii în Edenul de Jos.
Neşana (sufletul) urcă acolo de unde emană, adică la seirothurile primordiale, frumuseţea şi regatul.
Cabala conţine o doctrină asemănătoare reîncarnării, doctrina transmigraţiei sufletelor, numită ghilgul. Un mort care a avut o viaţă plină de păcate se poate asocia cu sufletul unui om drept, pentru îndreptarea păcatelor sale şi invers, sufletul unui om fără păcate se va reîncarna într-o fiinţă cu probleme pentru a o ajuta. Ghilgul nu se poate produce decât dacă sufletele provin aceleiaşi familii. Sufletul unui bărbat se poate reîncarna în sufletul unei femei şi invers. Cea care se reîncarnează este ruah, sau spiritul intelectual, deoarece nefeş sau sufletul nu mai părăseşte locul de sus.
Cabala are o angelologie şi o demonologie mai bogată decât oricare altă mistică. Demonologia Cabalei este frecvent utilizată în ocultism. Astfel, putem vorbi de acum de cabalişti în cadrul iudaismului ca despre mistici şi de cabalişti în afara iudaismului ca despre oculţi, care au folosit Cabala ca pe o disciplină de cunoaştere diferită de sensul dat de maeştrii evrei. Între Cabala religioasă aparţinând misticii iudaice şi Cabala filozofică, aparţinând filozofiei oculte sunt diferenţe mari. Cabala filozofică nu caută să asigure preponderenţa iudaismului, ci să extragă dintr-o învăţătură străveche adevăruri ce pot fi de folos tuturor (ocultiştilor). Pe lângă aceste două aspecte istorice, trebuie luat în considerare încă două aspecte metodologice, conform cărora Cabala este speculativă sau operativă. Despre Cabala speculativă am vorbit până acum. Cea operativă leagă teoria de practică, procedând la intervenţii magico-oculte pentru păstararea sănătăţii sau pentru reuşita unei acţiuni. Promotori ai Cabalei operative au fost Eleazar din Worms, despre care am mai vorbit şi Isaac Luria, maestru neegalat al Cabalei operative, care reuşea conform spuselor ucenicilor să comunice cu vechii cabalişti, utilizând formule magice. Cabala, despre care s-a scris atât de mult, rămâne totuşi o metodă de interpretare a Sfintei Scripturi atât a Vechiului, cât şi a Noului Testament, ce permite conform cabaliştilor o mai bună cunoaştere a univesului şi a misiunii omului. Lecturarea textelor Sfintei Scripturi se face prin trei procedee caracteristice Cabalei despre care vom vorbi în numărul viitor. Pr Tudor Budeanu