ocultismul forma pervertită a sacralităţii partea aIIa

Ocultismul este un sistem filozofic care încearcă să dea răspuns problemelor fundamentale ale vieţii. În concepţia lui Papus ce poate fi considerat părinte al ocultismului modern filozofia ocultă nu este nici materialistă, nici panteistă, nici pur mistică, ci este spiritualistă, în sensul că ea caută să determine preponderenţa spiritului asupra materiei. Un filozof ocult se va recunoaşte după următoarele caracteristici:
- admite existenţa între spirit şi corp a unuia sau mai multor principii intermediare;
- foloseşte în raţionamentele sale metoda analogiei proprie ocultismului. Această metodă determină existenţa corespondenţelor analogice ce joacă rol important în acest tip de gândire;
- în toate studiile sale va da o importanţă deosebită lumii invizibile (de aici toleranţa pentru toate religiile).

Fiecare filozof, fiecare adept, are libertate maximă în modul de abordare a acestor subiecte (lumea invizibilă, intermediară între spirit şi trup), de aici rezultă şi originalitatea şi diversitatea şcolilor oculte. Fiecare filozof ocult este liber să adopte învăţăturile generale în detalii personale. Astfel universul este considerat de filozofii oculţi ca un tot animat, fiind compus din trei principii: natura, omul şi Dumnezeu, sau în limbajul ermetiştilor: macrocosmosul, microcosmosul şi arhetipul.
Omul este numit microcosmos, pentru că include în el în mod analogic legile universului. Natura este punctul de sprijin şi locul de manifestare a altor principii. Omul se raportează la natură prin acţiune, iar la alţi oameni prin cuvânt, la Dumnezeu prin rugăciune şi extaz, fiind legătura ce uneşte creaţia cu creatorul. Pentru ocultişti omul este constituit din trei principii: corp fizic, corp astral, spirit nemuritor. Există o corespondenţă strictă între fiecare element al omului şi analogul său din univers. Ocultiştii dau o mare imporatanţă celui de al doilea element ce intră în constituţia omului şi anume corpului astral, numit la egipteni principiul Ka sau de două ori luminatul, iar la Eliphas Levi „fluidul dublu”. Corpul astral posedă cea mai imporatntă cheie a doctrinei oculte, fiind forţa care mută şi dirijează corpul fizic. În acest sens folosind metoda analogiei Papus în cearcă să clarifice acest aspect printr-un exemplu simplu: omul este comparat cu un vehicul (şaretă) ce reprezintă corpul fizic. Calul este corpul astral, iar birjarul este spiritul. Corpul astral conduce la elaborarea forţelor organice. Corpul astral uneşte corpul fizic cu spiritul şi este lucrătorul ascuns ce realizează funcţiile vieţii şi conservă corpul material pentru că întreţine şi repară neîncetat forma în ciuda morţii continue a celulelor fizice, şi armonic funcţională în ciuda bolilor.
În gândirea ocultă un loc aparte îl are lumea invizibilă, care este populată cu diverse elelmente. Ocultiştii pornesc de la ideea că în om există o parte vizibilă şi una invizibilă şi conform principiului analogiei şi lumea este guvernată de forţe invizibile. Filozofia ocultă este plină de simboluri, simbolismul fiind considerat ca una din cele mai dezvoltate secţiuni ale ocultului. Prin simboluri păşim într-o lume, având posibilitatea de a stabili legături, cu entităţi ce nu aparţin acestei lumi. Pentru gânditorii oculţi nu există moarte, ci doar o trecere dintr-o cameră în alta. Reîncarnarea sau revenirea la viaţă este posibilă, deoarece sensul sau traiectoria vieţii presupune renaşterea la cele mai înalte condiţii. Aceasta este pe scurt doctrina celui mai reprezentativ gânditor ocult al tuturor timpurilor. Este important să reţinem câteva dintre aspectele menţionate, deoarece la timpul potrivit vom observa că principiile gândirii oculte nu au fost abandonate niciodată, revenind azi în forţă şi fiind utilizate în cele mai noi şi mai performante programe ce vizaeză progresul şi bunăstarea omenirii.
Antoine Faivre enumeră câteva caracteristici generale componente ale ezoterismului modern văzute ca forme de gândire. El are în vedere:
- Corepondenţele. Ezoterismul consideră că ar exista unele corespondenţe simbolice şi reale între toate părţile universului vizibil şi invizibil. Se regăseşte precum şi în gândirea lui Papus ideea antică a microcosmosului şi macrocosmosului sau principiul interdependenţei universale. Aceste corespondenţe sunt învăluite, ascunse, fiind destinate descifrării. Întreg universul este un ansamblu de hieroglife care se cer decodificate. Orice obiect ascunde un secret. Există două feluri de corespondenţe: corespondenţele din natură, cum ar fi corespondenţele dintre cele şapte metale şi cele şapte planete, dintre planete şi părţile corpului uman şi corespondenţele dintre natură şi textele revelate, conform căruia textul scris (de exemplu Biblia) şi natura se află în mod necesar în armonie.
- Natura vie. Cosmosul este complex şi se presupune că este ierarhizat. Natura are loc important în cadrul cosmosului, fiind bogată în revelaţii potenţiale, necesitând să fie citită ca o carte. Gândirea magică vede o natură vie, străbătută de un foc ascuns. Înţeleasă astfel magia devine o formă de cunoaştere. Se adaugă şi o interpretare a unui text din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel din care se desprinde ideea unei naturi suferinde şi care aşteaptă mântuirea (Romani 7, 19 – 22)
- Imaginaţie şi medieri. Ideea de corespondenţă presupune deja o formă de imaginaţie predispusă să utilizeze medieri de toate felurile cum ar fi ritualurile, imaginile simbolice, spiritele intermediare. Se accenruează rolul transmiţătorului (în sensul de guru). Ezotericul pare mai curând interesat de intermediari săi, decât înclinat în mod esenţial către o unire cu divinul; el preferă să rămână pe scara lui Iacob pe care urcă şi coboară îngerii decât să ajungă în lumea de dincolo. Imaginaţia este cea care permite utilizarea intermediarilor (simbol şi imagini) în scopul gnozei. Imaginaţia este instrumentul cunoaşterii sinelui, a lumii, făcând posibilă cunoaşterea lumii invizibile la care ochiul nu are acces.
- Experienţa transmutaţiei. Conceptul acesta luat din alchimie implică şi sensul de metamorfoză precum şi modificarea naturii subiectului.
- Practica concordanţei. Este vizată tendinţa care constă în stabilirea de numitor comun între două tradiţii diferite sau mai mult chiar între toate tradiţiile, în speranţa obţinerii unei iluminări de tip superior.
- Transmiterea. Acest termen implică faptul că o învăţătură ezoterică poate sau trebuie să fie transmisă de la maestru la discipol urmând şi respectând un traseu existent şi cunoscut.
pr Tudor Budeanu