UMILINŢA – O CALE SPRE DEZNĂDEJDE

De ceva vreme, în peisajul ortodox românesc au apărut voci care condamnă atitudini cum ar fi cea a lui Dan Puric, pe motiv că duc la creşterea mândriei şi slavei deşarte şi îi îndepărtează pe oameni de pocăinţă. În aproximativ aceeaşi categorie ar putea intra şi lucrarea maicii Siluana, acuzată uneori că tratează omul cu prea multă înţelegere, că îi aprobă anumite comportamente instinctuale, că în ansamblu, îl abordează diferit decât l-ar aborda un duhovnic, dinaintea căruia fiecare trebuie să vină cu umilinţă şi cu pocăinţă în suflet.
Este firesc să dorim să menţinem Ortodoxia curată, aşa cum ne-au predat-o Sfinţii Părinţi.
Sfinţii Părinţi de odinioară nu concepeau a-l lăuda pe om, aşa cum face Dan Puric, sau a-i scoate la suprafaţă cele bune şi valoroase, aşa cum face maica Siluana. Şi totuşi, astăzi ni s-a dat să avem astfel de învăţători, cum n-am mai avut niciodată în trecut, pentru că şi nevoile noastre de acum sunt speciale.
Modalitatea de vindecare a sufletului omenesc nu s-a schimbat. Omul se vindecă tot prin pocăinţă. Căindu-se pentru păcatele sale dinaintea duhovnicului, el primeşte apoi Trupul şi Sângele dătător de Viaţă al lui Hristos. Dacă cei doi sau alţii asemenea lor ar învăţa altceva, atunci ei ar fi anatema. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!
Aici este, însă, un caz special. Aceşti oameni nu oferă un alt tip de atitudine, aşa cum poate se tem mulţi. Ei nu înlocuiesc pocăinţa cu altceva, ci ajută la vindecarea uneia din cele mai perfide răni pe care diavolul a reuşit să o facă fiinţei umane. De-a lungul timpului, satana a creat replica degradată a oricărei virtuţi omeneşti. A reuşit să transforme adevărul în minciună, punându-l în gura fariseilor, iubirea a transformat-o în


egoism, punând-o în sufletele mici, bucuria a transformat-o în destrăbălare, lăsând-o pe seama desfrânaţilor. În acelaşi fel, umilinţa izvorâtoare de pocăinţă şi de smerenie a transformat-o în degradare, în decădere, în izvorul deznădejdii, punând-o pe umerii unor oameni slăbiţi sufleteşte.
După cincizeci de ani de comunism, urmaţi de aproape douăzeci de ani de democraţie, oamenii sunt decăzuţi, cred că sufletul lor este fără nicio valoare, nu mai au iubire şi respect faţă de plămada din care sunt făcuţi. Sunt creaţi de Dumnezeu, dar se urăsc pe ei înşişi de parcă ar fi fost creaţi de diavol. Hristos ne îndeamnă: Să iubeşti [...] pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Luca 10, 27). Dar poate cineva să-şi iubească aproapele fără să se iubească pe sine însuşi?
Egoismul este dragostea falsă, drăcească, faţă de propria persoană. Însă el are la rădăcină dragostea firească pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare dintre noi pentru sinele nostru. Maica Domnului nu se ura şi nu se dispreţuia pe sine aşa cum “reuşim” noi acum, cu toate că avea sufletul plin de umilinţă şi de smerenie. Nici sfinţii nu se urau pe ei înşişi, ca fiinţe ale lui Dumnezeu, ci dispreţuiau şi urau doar păcatul din ei, propria lor decădere şi mizerie. Pe când diavolul, dimpotrivă, a reuşit să ne facă să iubim păcatul şi să ne urâm pe noi înşine, adică ceea ce Dumnezeu a creat, ceea ce Dumnezeu iubeşte şi încearcă să cureţe şi să sfinţească pe toate căile posibile şi imposibile. Cu alte cuvinte, urâm lucrarea lui Dumnezeu, dar iubim lucrarea diavolului.
A ne iubi şi a ne preţui pe noi înşine cu iubire curată este primul pas spre dragostea faţă de aproapele. Prima dată facem cunoştinţă cu noi înşine. Pentru noi, cea mai importantă persoană este sinele. În primul rând răspundem de propria noastră mântuire. Pe ceilalţi, care sunt oglindirea propriului nostru chip, îi privim prin prisma a ceea ce suntem noi înşine. Dacă pe noi înşine nu ne iubim cu dragoste sfântă, niciodată nu ne vom putea apropia de cei de lângă noi, ca să-i iubim cu adevărat. Începutul dragostei faţă de aproapele se află în noi. Dar oamenii de astăzi nu mai au respect de sine, sunt autodistructivi, nu au demnitate şi se urăsc. Să ne mai întrebăm atunci de ce nu mai există iubire printre oameni?
Acesta este doar un aspect al devastatorului efect al urii omului faţă de sine însuşi. Un altul, poate şi mai tragic, este faptul că prin lipsa iubirii curate de sine, ne autoavortăm faţă de Părintele nostru ceresc. Ne considerăm prea murdari, prea neînsemnaţi, prea morţi sufleteşte spre a mai avea ce căuta în pântecele mântuirii. Aceasta pe de o parte.
Pe de altă parte, la fel de tragic, pentru că trăim în continuă umilinţă murdară cu noi înşine şi faţă de toţi ceilalţi, prin natura relaţiilor bolnave ce se nasc între noi, am ajuns să nu ne mai pese de mântuire sau să deznădăjduim, pentru că spre a ne mântui, ne trebuie umilinţă şi pocăinţă. Însă noi suntem deja nişte fiinţe mult prea umilite spre a mai suporta umilirea, fie ea şi sfântă, dinaintea lui Dumnezeu. Ca fiinţe supraumilite de diavol, suntem ca nişte oameni diformi, cu picioarele strâmbe. Poate că nu purtăm noi înşine vina pentru această infirmitate, iar atunci când ni se cere să îngenunchem dinaintea lui Dumnezeu, ori ne prăbuşim ca nişte oameni morţi din pricina greutăţii trupului şi a păcatelor noastre, ori mai bine renunţăm de tot la a mai îngenunchea dinaintea unui Dumnezeu care nu înţelege (aşa ni se pare nouă) că adeseori suntem prea schilozi pentru a mai putea sta în genunchi.
Mulţi fug de biserică şi de Dumnezeu tocmai din această cauză, pentru că sunt prea umiliţi, pentru că li se pare că nu valorează nimic. Unor asemenea oameni, dacă le pansezi rănile, le faci frecţie la picioare şi îi ajuţi să se ridice, nu le faci niciun rău, nu le umfli mândria, aşa cum s-ar crede. Cel mult îi faci şi pe ei să se bucure în sfârşit că există, că sunt oameni, că au valoare dinaintea lui Hristos şi a tuturor oamenilor. Cu asemenea misiune au fost lăsaţi de Dumnezeu pe pământul românesc oameni precum Dan Puric sau Maica Siluana.
Înainte să-i acuzăm pe aceştia sau pe alţii asemenea de trădare a Ortodoxiei, să fim miloşi cu semenii noştri, gândindu-ne că în această ţară există cu adevărat nenumăraţi oameni care au deznădăjduit în privinţa mântuirii şi a lui Dumnezeu. Până să înveţe să îngenuncheze, aceştia trebuie să deprindă mai întâi mersul în picioare, pentru ca demni, să se poată aşeza apoi în genunchi dinaintea Mântuitorului lor.
Este o vreme pentru toate. Şi pentru bucurie, şi pentru vindecare şi pentru pocăinţă. Pocăinţa ne cere pe toţi din mâna păcatelor noastre. Să nu întârziem, ci să plecăm genunchii, dar şi să îngăduim, căci ţara este plină de ologi duhovniceşti care nu au primit niciodată cuvinte de mângâiere, ci numai mesaje atent dirijate de mass-media, care ne repetă mereu că nu am fi buni de nimic, că suntem un popor inferior şi altele. Nu degeaba astăzi, poporul român a devenit populaţie cobai, pe care sunt aplicate tot felul de experimente criminale din exterior. Poporul nostru a ajuns o mână de oameni fără identitate, fără reacţie, fără direcţie – o turmă dezorientată, fără păstor. România este o turmă care oricum va fi tăiată. Dar pentru numele Dumnezeului cel Sfânt, îngăduiţi-i să afle până atunci CINE ESTE, ca să fie conştientă spre jertfelnicul cui se îndreaptă: al lui Antihrist sau al lui Hristos!


Postat de filida (DANIELA Filioreanu, Iaşi ) în ISPITE CONTEMPORANE. http://filida.wordpress.com/2009/04/12/umilinta-%E2%80%93-o-cale-spre-deznadejde