Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr

Duminica de azi aduce în atenția noastră o pericopă evanghelică ce ce ne reamintește de cele două stări ale sufletelor după moarte, adică rai și iad.

Pilda bogatului nemilostiv ne menționează încă de la început cauza pentru care acesta ajunge la locul de chin. Nu bogăția în sine l-a dus în iad ci faptul că a fost nemilostiv.

Mila creștină, de care ne amintim foarte vag în acest secol ciudat,secol în care mila se transformă din virtute creștină în slăbiciune și pe care o practicăm fară prea mult suflet ca pe o formă de ajutorare socială, dar nu pentru Hristos, ci pentru liniștea societății în care trăim și pentru confortul nostru spiritual. Ne facem datoria de buni creștini și cetățeni, ceea ce ne implică și la ajutorarea celui de lângă noi, pe care îl vedem marginalizat, dar nu suntem capabili să-l vedem pe Hristos în omul de lângă noi. Aceasta este deosebirea dintre mila creștină ce vede omul ca pe un purtător de Hristos și umanismul laic ce ajută pentru că așa este igienic să nu avem cerșetori care să ne tulbure momentul fericit al zilei. Oferim ajutor contabilizat, specializat și ajustat după normele în vigoare. Mila nu se mai poate practica simplu nici măcar la nivel de parohie. Contabilitatea distruge întreaga intimitate a milei, transformând-o într-o pagină cu informații precise despre persoana ajutată, sume centralizate etc. Mă întreb adeseori cum a reușit Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Nicolae, vestit pentru modul în care reușea să se strecoare anonim în viața celor nevoiași și să ajute fără aparat de filmat și fără evidența contabilă aferentă. Timpul a lăsat amprente adânci asupra noastră și nu mai suntem capabili să iubim și să oferim încredere celor din jur. De ce să ajut pe cutare.......dacă simulează boala,.................să văd adeverința medicală..........să studiem cazul......nu putem acum , poate luna viitoare. Adeseori confundăm Biserica cu un așezământ social...........doar că Biserica nu este nici spital nici orfelinat nici cămin de bătrîni. Biserica trebuie să ajute într-o altă formă, prin oamenii care împreună formează Trupul lui Hristos adică Biserica. Mila creștină o practicăm fiecare atât individual cât și colectiv, deorece atunci când un organ din Trup este suferind , suferă tot Trupul.

Istoria a caracterizat acest popor ca pe un popor cu milă creștină. Domnii noștri pământeni au ajutat așa cum au putut astfel încât săracii să se poată bucura măcar de sărbători. Românii au fost mereu ospitalieri, mereu buni și prietenoși cu toți. Unii au speculat bunătatea și ospitalitatea noastră și au considerat-o slăbiciune. Românii ortodocși sunt proști de buni, satele lor sunt un izvor nesecat de prosperitate și naivitate numai bune de exploatat. Cu toate acestea am rămas buni, o demostrează modul în care am știut să iertăm călăii acestui neam. Ce se petrece azi cu noi fraților? De unde atât de multă răutate în rândul adolescenților noștri care nu mai seamănă nici măcar cu părinții lor, ce să mai vorbim de bunici?

Evanghelia milei vine să ne îndemne să iubim așa cum au iubit bunicii, capabili de jertfă și de înviere, capabili să ia viața de la început în orice condiții. Dacă pricepem viața lor, pricepem de ce am fost mereu Lazăr în istorie și nu am râvnit la altceva. Am fost mereu la răspântii de drumuri, mereu la mila celor tari, așa cum suntem și azi fără să realizăm acest lucru. Însă vorba lui Eminescu, geniul ucis de cei tari ai timpului, iar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămânem. Rămânem lângă Hristos și modestia Lui preferând să fim Lazăr cel amărât dar în sânul lui Avraam, decât anonimul bogat în iadul disperării.sau mai modern în fotoliul psihanalistului.