Evanghelia de astăzi ne
prezintă un om necăjit care căuta mângâiere
şi scăpare la Mântuitorul Iisus Hristos, un biet tată care avea un copil rău
bolnav, un copil chinuit de un duh rău. Toate mijloacele prin care a încercat
necăjitul tată să-şi scape copilul de groaznicul
chin, erau zadarnice. Şi la Sfinţii Apostoli a fost să-şi vindece copilul, dar
aceştia nu i l-au putut vindeca In felul acesta nu i-a mai rămas decât o
singură nădejde : Iisus din Nazaret — „Prorocul cel Mare”,
care făcea atâtea minuni. Omul a îndrăznit, s-a apropiat de Domnul
nostru Iisus Hristos, a îngenunchiat înaintea Lui şi, cu lacrimi
în ochi, L-a rugat zicând
: „De poţi ceva, ajută-ne,
fiindu-Ţi milă de noi” (Marcu IX, 22).
Iisus Hristos, ne spune Sfânta Evanghelie, S-a îndurat , a izgonit duhul cel
rău şi a vindecat copilul. Şi astfel, necăjitul tată din Sfânta Evanghelie de
astăzi a avut fericirea să-şi vadă copilul scăpat de duhul rău şi iarăşi
sănătos. Sănătatea este un dar al lui Dumnezeu, şi un tată, orice ar face el,
nu o poate da copilului său, dacă nu este voia lui Dumnezeu. Părinţii pot de
multe ori să-şi ferească copiii de nenorociri, dându-le o creştere cu adevărat
creştinească şi aleasă. Ştim că inima unui copil mic este moale ca ceara, din care poţi
face orice lucru vrei. Înţeleptul Seneca zicea în această privinţă
: „Uşor este a forma inima încă moale a copilului, dar foarte greu e a
dezrădăcina aceea ce a crescut cu noi şi a prins putere”. Părinţii sunt cei
dintîi povăţuitori ai copiilor, ei sunt „păstorii bisericii din casa lor” (Rom.
XVI, 5). Ei sunt chemaţi a da cele dintâi învăţături
copiilor lor, în mâinile
lor este ceara inimii micilor lor copilaşi, care
aşteaptă să fie formată. Învăţăturile părinţilor se întipăresc adânc în inima
copilului şi rămân adeseori neşterse, chiar până la sfârşitul vieţii lor.
Părinţii sunt datori să înveţe pe copiii lor rugăciunile şi poruncile Domnului,
să-i înveţe că este un Dumnezeu în cer, care toate le vede, care pedepseşte
păcatul şi răsplăteşte cu binecuvântarea Sa orice faptă bună. De aceea copiii trebuie deprinşi
de mici, cu fapte bine-plăcute lui Dumnezeu. Pentru ca
învăţăturile părinţilor să prindă şi să aducă roade, este de trebuinţă ca ei,
pe lângă învăţături, să le dea copiilor şi pilde bune. Viaţa părinţilor este ca
o carte din care învaţă copiii, ea este o oglindă, în care mereu se uită
copiii, făcând ceea ce văd acolo. Dacă ei văd că părinţii lor sunt mândri,
lacomi, răzbunători, beţivi etc, deprind şi ei aceste apucături. Dacă văd însă
că părinţii lor sunt silitori, cuviincioşi şi cu
frică de Dumnezeu, atunci le urmează şi ei lor. Nici o pildă
nu are putere mai mare asupra copiilor, ca pilda dată de părinţi. Însuşi
Dumnezeu a lăsat aşa ca fiii să urmeze
întru totul pilda părinţilor. De aici se
poate vedea ce răspundere mare
sau ce păcat mare au părinţii
înaintea lui Dumnezeu, dacă dau pilde
rele copiilor lor. Către unii ca aceştia se
îndreaptă Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos cu cuvintele
: „Cine va sminti pe unul
dintre aceşti mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de
gât o piatră şi să moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei XVIII, 6).
Din mâna părinţilor va cere Dumnezeu sufletul copiilor, şi acei care l-au
otrăvit, vor cădea în mâinile mâniei Lui. Cei care nu dau copiilor o
creştere aleasă, mai târziu vor avea mult de suferit din cauza lor,
iar la bătrâneţe nu vor găsi nici sprijn, nici dragoste, nici stimă şi nici
ajutor, în caz de boală sau suferinţe. Pentru a fi feriţi de o
asemenea durere la bătrâneţe, să luăm bine aminte cuvintele Sfântului
Ieronim, scrise către o mamă: „Fii cu luare aminte, când copilul este în
apropierea ta, ca nu cumva, purtarea ta sau a soţului tău, să-l îndemne la
păcat”. Se cuvine, deci, să nu săvârşim
nici un lucru rău, şi să nu rostim nici o vorbă rea sau necuviincioasă
faţă de copii, pentru a nu jigni în primul rând sfinţenia lui Dumnezeu şi
pentru a nu sminti pe cei mici prin pilda noastră rea. Sfânta
Scriptură porunceşte părinţilor să-şi
pedepsească copiii, dacă această pedeapsă se arată a le fi de trebuinţă. Însă
pedeapsa trebuie astfel aplicată, încât copilul să simtă că scopul ei este
îndreptarea lui. Pedeapsa să nu se aplice din partea
părinţilor, fără a cerceta dacă copilul este într-adevăr
vinovat. Unii părinţi greşesc
foarte mult, neştiind cum să-şi pedepsească copiii. O parte din ei
îi blestemă şi-i înjură cu cuvinte foarte
urâte, dar copilul nu se îndreaptă, ci dimpotrivă, învaţă şi el să
înjure. Pedeapsa părinţilor trebuie să fie cumpătată, aplicată pe măsura greşelii
şi izvorâtă totdeauna din dragoste, şi nu din mânie, cu scopul de a îndrepta
copilul. Să ne întoarcem acum cu gândul la tatăl necăjit din Evanghelia de
astăzi, care căuta ajutor la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru
copilul său. Să călcăm pe urmele lui, aducând copiii la Mântuitorul lumii. Din
timp să dăm o creştere aleasă copiilor în frica lui Dumnezeu, sădind în inimile
lor fragede dragostea de biserică ,de rugăciune şi de aproapele. Să fim întru toate pildă bună,
ferindu-i de necazuri şi de lucruri rele. Să nu-i dezmierdaţi din cale-afară şi
dacă este de trebuinţă, aplicaţi-le şi câte o pedeapsă uşoară şi bine gândită.
Un copil astfel crescut va fi fericit în lumea aceasta, el va fi bucuria
părinţilor, iar la bătrâneţe, părinţii vor găsi sprijin într-un asemenea copil.
Iar Bunul Dumnezeu va răsplăti părinţilor, munca creşterii creştineşti a
copiilor cu o bogată răsplată în împărăţia cerurilor.
(http://prosanthropos.wordpress.com)
