Predică la duminica a XXII-a dupa Rusalii – a lui Lazăr și a bogatului nemilostiv

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind mult să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 19-31)

Oamenii se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi ? Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei şi al pajiştii şi priveşte cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajişte, care e tot a lui. O mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită intotdeauna, ori de cât de mult li s-ar spune: că fără nimic au intrat in această lume, şi fără nimic vor ieşi din ea. Oamenii îşi împart acest întunecat pământ, deşi socotelile li se încurcă mereu. Cu preţul vieţii îşi apără hotarele ţării deşi hotarele se pot schimba. Ce este mai ieftin costă cel mai scump, iar oamenii, în loc să se împotrivească, împodobesc acest preţ înfricoşător cu numele: „dreptate” sau „patriotism” sau vreun alt cuvânt care să le vină bine. Dar niciodată n-ar spune că e o nebunie ca oile să-şi dea viaţa pentru o mână de fân, când iarba s-a dat ca să ţină viaţă, nu ca s-o ia. Pentru că, la urma urmelor, averile nu-s altceva decât iarbă; iarbă, şi lucru mai mort decât iarba, este tot ce mănâncă şi îmbracă omul. La începutul Sfintei Scripturi ni se spune că Dumnezeu a dat oamenilor şi fiarelor iarba drept hrană (Facere l, 29; 9, 3). Iar dacă întrebi pe oricine: ce-i mai de seamă: omul sau iarba, răspunsul e unul singur: omul.

Prin fapte însă oamenii arată că, dimpotrivă, socotesc iarba mai presus de om, de vreme ce îşi dau şi viaţa lor, şi pe a altora, pentru iarbă. Dacă chestiunea averilor e o chestiune de iarbă şi nimic altceva, înseamnă că aceasta e cea mai mare piatră de poticnire în viaţa omului pe pământ. Doar cei duhovniceşti nu se împiedică de piatra aceasta, ci trec netulburaţi pe lângă ea, lăsând ce este al lor altora. Iar celorlalţi piatra de poticnire le este izvor de ceartă, luptă, sudoare şi chin. Piatră de poticnire le este tot cuprinsul vieţii lor, iar la sfârşit le este piatră de mormânt.

Unde-i bogăţia lui Cresus ? Unde ospeţele lui Lucullus ? Unde imperiul lui Cezar ? Unde faima lui Napoleon ? Se mai pomeneşte de ei câteodată, a mai rămas o urmă pe ici, pe colo, dar mai este o întrebare, mai presus de aceasta: Unde este bogatul Cresus ? Unde mâncăul Lucullus ? Unde marele Napoleon ? Unde, toţi nesătuii de putere Cezari ? Este mai important să ştim unde sunt oamenii, decât unde sunt averile lor. Dar nu putem descoperi lucrul acesta mai înainte de a afla ai cui sunt oamenii. Ai cui sunt, aşadar ? Cine găseşte răspunsul la întrebarea aceasta va găsi cu uşurinţă şi răspunsul la întrebarea privitoare la averile lor, întocmai cum cei ce curăţă un drum, după ce dau la o parte bolovanii, ştiu ce să facă şi cu pietrişul şi cu frunzele.

Dacă oamenii dau un răspuns întrebării acesteia de la sine, fără Hristos, aşa cum de altfel au făcut vreme de mii de ani, căile de a răspunde sunt două: fie că omul e stăpânit de puteri malefice care se ascund în spatele naturii şi iau masca acesteia; sau că omul e stăpânit de natură, al cărei produs este, şi care îl susţine o vreme, ca pe o piesă de mobilier oarecare, pe care apoi o nimiceşte. De la întemeierea lumii şi până astăzi, toţi înţelepţii lumii n-au avut decât aceste două răspunsuri la întrebarea: ai cui, sau a ce, sunt oamenii. De la Hristos n-au luat nici o iotă spre dezlegare.

Iar Hristos răspunde că omul este al lui Dumnezeu. Şi nu este al lui Dumnezeu ca un oarecare lucru pe care îl are cineva în stăpânire, ci ca o fiinţă liberă şi cuvântătoare, ca fiu. Acesta nu-i răspunsul unui filosof — dacă ar fi, nici nu l-am crede — ci este răspunsul Cui toate le vede, Care a venit la oameni din întreita vatră a fiinţei şi a vieţii ce se revarsă în lume, în lumile toate. Şi de aceea credem că e adevărat răspunsul acesta, credem că este singurul răspuns mântuitor. Dar nici nu este un răspuns, ci este o mărturie, mărturia Atotvăzătorului. Prin mărturia aceasta primim răspuns la întrebarea privitoare la averile omului, şi la toate întrebările în legătură cu posesia, economia şi politica lumii.

Omul e al lui Dumnezeu, şi prin urmare şi firea toată e a lui Dumnezeu, înseamnă că tot ce are omul este de fapt al lui Dumnezeu, care doar îi dă omului în folosinţă. Şi nu dă tuturor deopotrivă. De ce nu ? Pentru că oamenii sunt liberi, sunt făpturi cuvântătoare. Dumnezeu nu împarte mecanic, nu împarte unor făpturi doar pe jumătate vii, lipsite de înţelegere. Da făpturilor Sale în chip felurit, tocmai pentru ca să se vadă că sunt înzestrate cu liberă-voinţă, şi pentru ca oamenii să-şi dea seama că depind unul de celălalt, că, prin cele primite de la Dumnezeu, lucrează la mântuirea lor şi a altora. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre un bogat care nu-şi privea în acest chip averile, ci dimpotrivă, şi care, de aceea, a trecut la chinuri atât de mari încât ne îngheaţă inimă şi ni se face părul măciucă, numai gândindu-ne la ele.

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, strălucit veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui”. Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni! Dar aveţi răbdare: curând vom vedea un mai înfricoşat tablou, al inegalităţii de dincolo. Ce alăturare de neînchipuit: pe de o parte bogatul, îmbrăcat în porfiră şi în vison, şi pe de alta, cerşetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care petrece între cei asemenea lui: bogaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, voioşi; pe de alta, unul care nu are altă tovărăşie decât câinii. Pe de o parte avere, înflorire, şi lumina plină; pe de alta sărăcie lucie, boală, foame. Pe de o parte se ridică în slava cerului zvon de muzică şi danţuri; pe de alta, nădejdea mută a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinţei, aşteptarea mută a morţii.

Răbdare în tăcere — pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul aşa cum au obiceiul să facă cerşetorii. Era flămând şi dorea numai să se hrănească şi el cu rămăşiţele de sub masă bogatului. Tăcea. Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când însuşi trupul lui, zăcând între câini, era mai grăitor decât orice cuvânt ?

Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte deloc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit şi pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta ? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului ? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum îi cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori”, pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici şi săpate în piatra monumentelor funerare.

Dar tocmai de aceea nu pomeneşte Domnul numele bogatului: ca să nu cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, cu totul alta e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor. El nu a venit pe pământ ca să imite purtarea oamenilor faţă de oameni, ci să arate cum se poartă cerul cu oamenii! Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomeneşte numele unui astfel de om, nici îngerii nici sfinţii nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din Cartea Vieţii. Domnul ar fi putut să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a vrut ca dumnezeieştile-I buze să-l plămădească, să înnoiască şi să dea viaţă unuia şters odată din Cartea Vieţii.

Luaţi aminte cum Domnul anume a ocolit numele lui Irod, Pilat sau Caiafa. „Mergând, spuneţi vulpii acesteia” (Luca 13, 32), zice despre Irod. Din vremuri străvechi a spus Dumnezeu prin Psalmist: „Nu voi pomeni numele lor pe buzele Mele” (Psalm 15, 5), pe când drepţilor le spune Domnul: „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca l0, 20). Iar bucuria aceasta îndeamnă Domnul să fie mai presus de toate bucuriile, mai presus chiar decât bucuria de a vedea duhurile rele plecânduli-se dinainte.

Ce rău a făcut bogatul acesta, ca Domnul să nu pomenească numele lui ? Domnul nu-l învinuieşte nici de furtişag, nici de mărturie mincinoasă, nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredinţă, nici că şi-ar fi agonisit averile cu nedreptate. Dar cum să-l mai învinuiască Domnul, când vina lui stă vie înaintea porţii casei sale, scrisă nu cu cerneală pe hârtie ci scrisă cu răni pe însuşi trupul unui om ? Nici vorbă, o fi avut bogatul şi celelalte păcate pe care neabătut le aduce bogăţia asupra omului uşuratic. Cine se îmbracă pompos în fiecare zi, mănâncă, bea şi-şi petrece toată vremea desfătându-se, nu mai are loc într-însul pentru frica de Dumnezeu. Unul ca acesta nu are cum să-şi ţină gura de la bârfă, burta de la lăcomie, inima de la mândrie, de la dispreţuirea altora şi de la luarea în deşert a lucrurilor lui Dumnezeu. Iar toate acestea îl duc pe om fără scăpare la desfrâu, înşelăciune, răzbunare, crimă şi lepădare de Dumnezeu. Dar nici una din fărădelegile bogatului nu e pomenită în pilda aceasta, afară de una nelegiuire: nesocotirea peste măsură a omului, a lui Lazăr, a sărăciei şi amărăciunii acestuia.

Să fi apărut la poarta acestui bogat un Lazăr avut, înfloritor, bine îmbrăcat, fără îndoială că ar fi fost bine primit şi poftit înăuntru aşa cum se cuvine unui om. Bogatul însă nu vedea în Lazăr, în rănile şi nefericirea lui, un om. Pentru el făptura lui Dumnezeu parcă nici n-ar fi existat, îşi întorcea ochii de la el, cu scârbă. Se socotea pe sine al său şi averile şi le privea drept tot ale sale, iar nu ca pe un împrumut de la Dumnezeu. Talantul şi l-a îngropat în pământ, în tina trupului, şi nimeni n-a câştigat nimic de urma lui. „Inima i s-a îngreunat de mâncare şi de băutură” (Luca 21, 34), şi a orbit cu totul pentru lumea duhovnicească. Vedea totul numai cu ochi trupeşti, auzea numai cu urechile trupeşti, trăia numai pentru cele trupeşti. Sufletul bogatului era tot atât de plin de bube ca şi trupul lui Lazăr. Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazăr, iar trupul lui Lazăr icoana vie a acelui suflet. Dumnezeu a aşezat faţă în faţă doi oameni, ca să se oglindească unul în celălalt: unul într-un palat şi celălalt la poartă. Strălucirea dinafară a bogatului era oglinda stării lăuntrice a lui Lazăr, iar rănile deschise ale lui Lazăr, oglinda stării lăuntrice a bogatului. Trebuia să mai înşire Domnul toate păcatele bogatului ? Dar ele se arătau de la sine, toate dintr-o dată ! Nemilostivirea lui către Lazăr trăgea într-o clipă vălul de deasupra sufletului său, şi toată hidoşenia i se înfăţişa într-o clipă !

Iată deci doi oameni pe pământ; unul al cărui nume are vază, şi altul despre care nimeni nu vrea să audă. Să vedem acum cum ni se înfăţişează ei în cer.

„Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”. Şi bogaţii şi săracii mor. Nimeni nu se naşte în această lume ca să trăiască în ea pentru totdeauna, căci această lume e pieritoare şi îşi aşteaptă sfârşitul. Bogaţii mor suspinând pentru lumea aceasta, săracii mor suspinând pentru lumea de dincolo. Părăsind lumea, bogatul părăseşte strălucire, desfătare şi belşug. Lazăr părăseşte foame, răni şi câini. Dar să vedem acum ce a secerat Dumnezeu. A murit săracul, şi îngerii i-au luat sufletul şi l-au dus în rai. A murit şi bogatul, şi îngerii s-au întors de la căpătâiul lui cu mâinile goale. Dintr-un pom ce părea putred îngerii au cules rod minunat; iar din pomul ce părea verde şi stufos, n-au aflat nimic de cules. „Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Luca 3, 9). Acest profetic cuvânt s-a împlinit cu desăvârşire în bogatul nemilostiv. El s-a retezat şi cu trupul şi cu sufletul. Trupul i-a fost aruncat în pământ, să ardă în pământ, sufletul i-a fost aruncat în iad, să ardă în iad. Nu s-au strâns îngerii la patul morţii lui, căci nu era nimic pentru ei acolo. În loc de îngeri, s-au apropiat diavoli şi oameni, ca să-l îngroape: diavolii în iad cu sufletul, oamenii în pământ cu trupul.

Oamenii au privit, fireşte, într-un fel moartea lui Lazăr şi în cu totul altul moartea bogatului, aşa cum făcuseră şi cât aceştia fuseseră în viaţă. Moartea bogatului a fost trâmbiţată în toată cetatea, toată lumea s-a strâns la îngroparea lui. Trupul rece ca gheaţa, grav poate pentru prima oară de când venise pe lume, a fost încă o dată îmbrăcat în porfiră şi vison, aşezat într-un coşciug din esenţe şi metale rare, purtat pe un dric încrustat cu aur, tras de cai în zăbraznice negre — expresie vie a durerii pentru cel care, prin viaţa sa, a irosit nebuneşte mila cerului, îl urmează un lung convoi de rude, prieteni şi slujitori, toţi în straie cernite. După cine merg toţi aceştia ? După un om care nu arunca unui sărac nici o firimitură de la masa lui! Tot oraşul a venit la înmormântare ca să-şi arate respectul pentru acest eminent cetăţean care făcuse atâtea lucruri mari pentru naţiune şi umanitate, ca să audă panegirice închinate vredniciei şi virtuţilor sale. Ce cuvântări alese, ce vorbe la fel de frumoase şi de zadarnice ca şi purpura care înveleşte acest trup care nu mai are nevoie de nici o firimitură de la masa acestei lumi !

Cuvinte inutile ca şi întreaga lui viaţă, cuvinte goale ca şi sufletul acestui om lipsit de toată faptă bună. În sfârşit, trupul îmbrăcat în purpură şi vison se pune în pământ, nu ca să fie lins de câini, ci ca să fie mâncat de viermi. Coroane de flori şi verdeaţă se îngrămădesc pe mormântul celui care a pierdut coroana slavei cereşti. O piatră preţios scrisă se aşează la capul celui al cărui nume s-a şters din Cartea Vieţii. Iar dintre miile care au venit la această paradă a deşertăciunii, nici unuia nu-i trece prin minte că sufletul acestui om e în iad.

Dar de ce fel de îngropare a avut parte Lazăr cel sărac ? Nu de alt fel decât cea a unui câine pe care-l găseşti mort în drum. Municipalitatea are grijă ca aceşti cerşetori morţi în drum să fie şi ei îngropaţi, nu cumva câinii vagabonzi să-i sfâşie şi să le târască leşul sfârtecat pe străzi, infectând oraşul, însă graba cu care leşul e scos afară din oraş şi îngropat mai are încă o pricină întemeiată: trupul chircit, plin de răni şi zdrenţe, ofensează privirea trecătorilor. Măsurile luate pentru îngroparea lui Lazăr nu-l priveau câtuşi de puţin pe el, ci buna stare a cetăţenilor respectabili. Săracul acesta care fusese o pacoste pentru oraş cât timp trăise, era o pacoste şi acum, după moarte. Ce lucru neplăcut! Trebuie să găseşti oameni care să împlinească munca dezagreabilă; şi mai ales, trebuie să scoţi bani să-i plăteşti. A murit un cerşetor: cine-o să-l îngroape ? Pe cheltuiala cui? Poate nişte copii iscoditori să întrebe: Cine e ? Prostească întrebare ! Cum să ţii minte numele unui sărăntoc?

Ce mare deosebire în ochii lumii, între aceşti doi oameni! Dar cerul nu pune mare preţ pe judecata lumii, pe laudele sau dispreţul ei, pe medaliile acordate sau pe oprobriul public. Judecata oamenilor se întinde doar până la mormânt; de aici încolo, sufletul trece la judecata cerului. Bogatul cu straiele sale de purpură s-a dus în iad, iar Lazăr cu rănile sale, în rai.

„Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”. Poate că, de când s-a născut, acest om şi-a ridicat pentru prima oară ochii! Pe pământ fiind, se uitase numai la el însuşi şi numai la lumea înconjurătoare. De ce să se uite la cer? N-avea altă grijă? Aşa facem şi noi: se roagă omul numai când ajunge la necazuri, de o mie de ori binecuvântate necazuri, care îl fac pe om să-şi ridice privirea spre cer ! Dacă bogatul  acesta n-ar fi fugit toată viaţa lui de durere, dacă n-ar fi căutat să scape de necazuri, veselindu-se strălucit în toată vremea, şi-ar fi ridicat ochii spre cer pe pământ şi ar fi scăpat de iad, unde ridicarea ochilor nu-i mai e de nici un folos.

A spus înţeleptul rege: „Mai bun este necazul decât râsul, căci întristarea feţei este bună pentru inimă” (Ecclesiastul 7, 3). Veselia din toate zilele l-a golit pe bogat de frica de Dumnezeu. Iar când, în sfârşit, în iad şi-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Zice: de departe, însemnând că iadul e departe de rai, de sălaşul drepţilor. Avraam, părintele după trup al evreilor, este tot odată, prin dreptatea sa, părintele tuturor drepţilor care fac voia lui Dumnezeu cu credinţă, smerenie şi ascultare.

Iată-l pe Lazăr în sânul lui Avraam. Ce să însemne acest sân ? Este portul cel plin de pace în care ajung toţi drepţii pe care Dumnezeu îi odihneşte după furtuna înviforată a vieţii pe pământ. Până la Hristos, cel mai mare drept din toate vremurile fusese dintre evrei Avraam. Ori, pilda era pentru ei. După Hristos s-au ridicat drepţi şi mai mari în împărăţia lui Dumnezeu. Nu lui Avraam i-a făgăduit Domnul că o să şadă pe un tron, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ci apostolilor Lui (Luca 22, 30). Cu toate acestea Avraam, coborâtorul din Sem, este cel dintâi vrednic de împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13, 28), unde se află împreună cu dânsul toţi drepţii, toţi proorocii batjocoriţi şi ucişi, toţi cei evlavioşi şi toţi plăcuţii lui Dumnezeu. Printre aceştia se numără acum şi săracul, nefericitul Lazăr, care n-a avut parte de altceva în viaţă decât de foame, golătate, boală şi dispreţ. Avraam, Isaac, lacov, losif, Ilie, Elisei, Iov, slăvitul David — iată de ce tovărăşie are el parte acum !

Nici unul din cei aflaţi în acest loc de lumină, pace şi negrăită bucurie, nu a intrat aici prin bogăţiile şi voioşia de pe pământ, nici prin vază, nici prin ştiinţă, nici prin coroană, nici prin domnie, ci numai prin credinţă tare şi prin nădejde, prin plecare în faţa voii lui Dumnezeu, prin răbdare, ori prin pocăinţă la vreme. Dumnezeu nu caută nici la rang nici la avere, ci la inima fiecăruia, în împărăţia lui intră cei cu suflete regeşti, nu cu coroane; cei bogaţi în milă şi credinţă, nu în bani şi pământuri; cei pricepuţi în înţelepciunea lui Dumnezeu, nu a lumii; cei cu inima veselă nu de chiote şi dansuri, ci de bucuria lui Dumnezeu, cum spune Psalmistul: „Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu” (Psalm 83,2).

Ce spune acum păcătosul, când înaintea ochilor săi ridicaţi are această vedere preastrălucită cu Lazăr şezând lângă Avram, acelaşi Lazăr cu al cărui nume el nici n-a vrut să-şi murdărească buzele în vremea vieţii sale ? Şi el, strigând, a zis: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”. Cu adevărat, nu s-ar putea găsi cuvinte mai grăitoare ca să înfăţişezi grozăvia chinurilor unui păcătos în iad. Când îi e foame, omul caută carne şi peşte; când moare de foame, se mulţumeşte cu o coajă de pâine care să-i ţină sufletul. Cât de cumplit e focul în care se pârjoleşte acest bogat dacă el nu cere un cub de gheaţă, nu o căldare şi nici măcar un pahar, ci doar umbra de apă de pe un deget ud!

O, fraţilor, de-ar vrea oamenii să creadă că Hristos Domnul nu a venit pe pământ ca să lărgească împărăţia minciunii, sau ca să arate vreun singur lucru mai mult decât este, atunci această singură pildă a Evangheliei Sale ar fi de-ajuns ca să se mântuie toţi! Vedeţi cum omul acesta, care toată viaţa lui n-a ştiut ce-i mila, strigă după milă în focul iadului! Priviţi acum la voi înşivă, vedeţi-vă pe voi, care nu numai că nu aveţi milă, ci sunteţi necruţători! Curând poate veţi striga şi voi după milă ca bogatul acesta, din locul unde nici o rază de milă nu străbate, în veci!

„Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”. Avraam i-a grăit cu blândeţe păcătosului din iad: Fiule, i-a spus; aici se arată desăvârşita lipsă de răutate a drepţilor din împărăţia bucuriei; dar nu numai atât. Numindu-l „fiu”, Avraam i-a adus aminte acestui coborâtor din sine că şi el este din aceeaşi stirpe, că a avut dinainte atâtea pilde de virtute, atât de la el, strămoşul lui, cât şi de la alţi drepţi, şi că de aceea s-ar fi putut salva la vreme din chinurile iadului. Cât despre cererea păcătosului, n-o poate împlini, şi aceasta din două pricini: mai întâi, pentru că aşezarea aceasta s-a făcut din judecată dumnezeiască; apoi, pentru că în lumea de dincolo nu este pod sau cale pe care să se perinde dintr-o parte în alta.

Dacă un păcătos, la rugăciunile Bisericii de pe pământ, e scos de Dumnezeu din iad şi dus în rai mai înainte de Înfricoşata Judecata, este taina lui Dumnezeu aceasta, pe care nu o poate scruta Avraam. El doar îi aduce aminte bogatului de odinioară, mai sărac acum decât ultimul cerşetor de  pe pământ, că, în vremea vieţii, a avut tot ce şi-a dorit. Dacă, atâta câtă vreme a fost pe pământ nu şi-a dorit nimic din cer, dacă n-a dat pentru toate bunătăţile raiului nici măcar o firimitură de pâine, dacă n-a vărsat pentru ele nici o lacrimă, înseamnă că socotelile au fost generos încheiate în viaţa pământească. Lazăr însă, care n-a avut în viaţa cea trecătoare decât chin, Lazăr care plângea după bunătăţile cereşti, iată le are acum. Căci a spus Domnul: „Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4); şi: „Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan l6, 20); şi încă: „Zic vouă, celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25). Înţelegând răspunsul fără împotrivire al lui Avraam la prima lui cerere, păcătosul şi-o strigă acum pe cealaltă.

„Iar el a zis: Rogu-te părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună toate acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”. De unde deodată atâta milă de alţii, atâta grijă pentru mântuirea lor ? Nu este milă, ci încă o încercare de a-şi uşura, cât de puţin, chinul. Dar acum ni se arată un alt păcat al său: smintirea. Nu numai pentru nemilostivirea către Lazăr a ajuns el în iad, ci şi fiindcă, prin viaţa sa uşuratică, s-a făcut altora pildă rea, pricinuindu-le pierzarea, deschizându-le drumul spre iad. Să te faci altora pricină de sminteală, este un păcat grozav. A trage după tine în cădere pe alţii este mai de osândă decât a cădea singur. Auziţi ce înfricoşătoare cuvinte spune Domnul de spre cei ce smintesc pe alţii: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17, 2). Se pare că fraţii acestui bogat erau mai tineri decât el, încât el voia întâi ca Lazăr să vină la el şi să-l ierte, apoi să-şi îndrepte şi păcatul faţă de fraţii lui. Astfel flăcările să-r mai fi domolit, chinul i s-ar mai fi uşurat. Rugămintea făcută lui Avraam era, aşadar, mai mult pentru sine decât pentru fraţi.

„Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. Nici această cerere nu-i poate fi împlinită. Avraam îi dă o lămurire de nezdruncinat. La ce bun să-l trimiţi pe Lazăr înapoi pe pământ ca să-i înşiinţeze pe oameni ce-i aşteaptă după moarte, dacă li s-a grăit cât se poate de desluşit prin Moise şi  prin prooroci ce trebuie să facă spre a se mântui ? Mii şi mii de oameni s-au mântuit nu prin mărturia celor morţi, ci prin mărturia celor vii. Dacă atâţia s-au mântuit prin ascultarea de Moise şi de prooroci, să facă şi fraţii tăi la fel. Degeaba caută bogatul să-şi întărească pledoaria, stăruind: „Dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi”. Argumentul lui Avraam de respingere e de neclintit. De ce folos să le fie Lazăr, dacă ei nu ascultă de Moise şi de prooroci ? Nu L-au văzut pe Dumnezeu şi Moise, şi Isaia, şi Ilie ? Nu în numele lui Dumnezeu au spus ei ce au spus ? Deci, dacă fraţii lui nu cred acelora, cum au să-l creadă pe Lazăr venind dintre morţi ? Căci cine e acest Lazăr ? Cui i-a păsat de el în viaţă ? Dar poate nici n-au auzit că a murit. Şi, dacă i-au văzut vreodată faţa plină de bube, cum să-l recunoască acum, strălucind ca un înger ? Când să-i fi auzit vreodată glasul, ca să ştie acum că-i al lui ? Când să fi ascultat povestea vieţii lui, ca să priceapă ceva din ea ? Ar fi putut spune: „E nălucire”, sau: „E o fantomă”, sau: „E amăgire” ! Cu ce bine s-a ales Saul de pe urma apariţiei lui Samuel (I Regi 28, 11-14)?

Răspunsul lui Avraam nu i-a fost de nici un ajutor în iad bogatului, dar tocmai de aceea ar putea fi de mare ajutor celor de astăzi care, ca să afle taine cereşti şi astfel să-şi întărească, chipurile, credinţa, se îndeletnicesc cu chemarea morţilor. Într-adevăr, nu-i cale mai uşoară să scoţi omul din minţi şi să-l arunci în iad. Spiritismul e fugă de lumină în întuneric, e căutarea luminii în întunecime. Cei care cheamă morţii ca să afle adevărul îşi dovedesc necredinţa în Hristos. Dar cum poate un om cu judecată să creadă ce spune duhul mătuşii sau al vecinului (când n-are cum să ştie nici măcar dacă duhul care vorbeşte e chiar cel invocat!) dacă nu crede ce spune însuşi Dumnezeu ? Cu ce pot fantomele rubedeniilor, şi mediumurile, şi toţi vrăjitorii să-şi sprijine cele spuse ? Hristos Şi-a adeverit cuvântul cu sângele Său şi al miilor de mucenici care şi-au dat viaţa pentru acest cuvânt.

Iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr, fratele Martei şi Mariei, ci pe însuşi Lazăr înviat din morţi, cu trup şi suflet, şi tot n-au crezut, ba chiar unelteau să-l ucidă pe Lazăr (loan 12, 10-11) ca să nu mai stea mărturie adevărului. Au văzut-o înviind şi pe fiica lui lair, şi pe fiul văduvei din Nain. De ce n-au crezut ? Au văzul morţi ridicându-se din morminte la învierea lui Hristos. De ce n-au crezut ? În sfârşit, au aflat fără tăgadă de Hristos Cel Înviat, dar în loc să creadă, au plătit străjile de la mormânt să  acopere adevărul şi să mintă. Nu ne e destul ca să credem? Dacă ne mai trebuie încă mărturii de la cei morţi, îl avem pe Avraam, Lazăr şi pe bogatul păcătos. Sunt martori şi din rai şi din iad, martori verificaţi de nimeni altcineva decât de Domnul nostru însuşi, lisus Hristos. Oricine dintre noi ar vedea cu ochii săi raiul şi iadul, şi ar auzi schimbul de cuvinte dintre Avraam şi păcătos, n-ar putea să-şi creadă ochilor şi urechilor mai mult decât trebuie să creadă când lucrul se mărturiseşte de Cel Căruia toate tainele îi sunt deschise: Hristos Domnul. El a văzut şi a auzit tot ceea ce ne înfăţişează nouă în pilda aceasta, şi noi ştim acum adevărul. Dacă l-am fi văzut noi înşine, ne-am fi putut îndoi, luându-l drept nălucire. Dar a văzut şi a auzit El: Cel care nu poate fi înşelat, nici nu poale înşela pe alţii.

O, fraţilor, de L-am crede pe El mai mult decât pe noi înşine ! El ne cere lucrul acesta, şi este prima cerinţă a Evangheliei: să-L credem pe El mai mult decât pe noi înşine, să-L credem pe El mai mult decât pe oricine, mai mult decât pe oricine altcineva dintre vii şi dintre morţi. Nu tot aşa stau lucrurile şi cu o călăuză care le arată călătorilor drumul? Oare nu se aşteaptă ca drumeţii să meargă după dânsul, în loc de a-şi căuta singuri calea, necunoscători cum sunt ? Se vor lua călătorii după vreun înşelător care le făgăduieşte că-i duce la ţintă pe un drum mai scurt şi mai uşor decât călăuza lor încercată ?

Hristos Domnul este Călăuza noastră spre Împărăţia Sa, a cărei cale o cunoaşte ca nimeni altul. Trebuie să-L credem pe Hristos Fiul, iar nu pe noi, cu ochii şi urechile noastre gata de amăgire, cu teoriile noastre pierzătoare. El, prin Sine, ne-a deschis şi raiul şi iadul, ca să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri şi vedenii îndoielnice. El a lăsat pe morţi să ne înştiinţeze asupra a ceea ce ne trebuie ca să ne mântuim — de faţă cu El, ca să putem cunoaşte adevărul despre cealaltă lume. A lăsat pe morţi să ne predea adevărul pe care trebuie să-l ştim ca să nu ajungem la nemilostivirea bogatului ci la răbdarea lui Lazăr, la credinţa şi la nădejdea acestuia; ca să nu privim nimic din această lume drept al nostru, ci drept un împrumut pe care ni-l face Dumnezeu, pentru mântuirea noastră şi a celor apropiaţi nouă. Slăvit şi lăudat fie Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!