SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA
OMILII LA PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI
La Întâmpinarea Domnului,
LA NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU
ŞI LA DREPTUL SIMEON

Cel înălţat la cele cereşti prin cugetare , care prin dispreţuirea celor pământeşti s-a ridicat întru înălţimi, Pavel, mintea cea aleasă şi primitoare de Dumnezeu , limba cea de Hristos mişcată, preafrumosul condei al scriitorului ce scrie degrab (Ps. 44, 2), care a caligrafiat Bisericii dogmele adevărului, săgeata de aramă din mâna Celui Puternic, care a dat o rană de moarte în inima stăpânitorului întunericului lumii acesteia, fulgerul care s-a arătat de la Ierusalim şi până în Iliric sau, mai bine-zis, până la marginile lumii, glasul curat şi puternic al tunetului dumnezeiesc din roata tainică a Evangheliei, care s-a rostogolit în întreaga lume , acesta [Pavel], grăind ca din înseşi adâncurile raiului, unde a auzit cuvinte de nespus, sau, mai bine-zis, grăind ca de la însuşi Tronul cel înalt al slavei, lângă care şi stă, gătind o cinstită înainte-prăznuire pentru sfântul şi împărătescul praznic de azi spre întâmpinarea Împăratului slavei, pregăteşte poporul Bisericii, preoţia cea împărătească, precum ar spune cineva, ca pe o preatainică adunare, pregăteşte ordinea, ritmul şi buna armonie a vieţuirii frumoase şi zice: „Fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea, la minte însă fiţi desăvârşiţi“ (1 Cor. 14, 20). Căci aşa vom deveni contrupeşti şi împreună-părtaşi (Ef. 3, 6) Dumnezeului celui desăvârşit şi veşnic, Care a arătat firea desăvârşită a virtuţii în Trupul Său omenesc şi Căruia astăzi Îi săvârşim praznicul. El, în vremurile din urmă, S-a arătat în trup şi Prunc, din Care e tot darul şi desăvârşirea şi spre a Cărui cinstire şi slavă Biserica se adună. Cuvântul prorocesc rostit în chip adumbrit descrie arătarea Sa trupească de nou-născut prin trăsăturile desăvârşirii Lui dumnezeieşti. Fiindcă zice: „Înainte ca Pruncul să cunoască binele şi răul, va lepăda viclenia, va alege binele“ (Is. 7, 16), care este semnul de recunoaştere al celui mai înalt şi desăvârşit discernământ şi al celei mai adevărate chibzuinţe. Marele apostol, când rosteşte cuvântul său de Dumnezeu insuflat, amintit mai înainte, ne îndeamnă către asemănarea cu El, fiindcă prin El ajungem să recunoaştem facerea noastră de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui şi să cunoaştem sfinţenia covârşitoare a frumuseţii Prototipului.
Căci precum în oastea împăratului, când se pregăteşte acestuia o gardă, se cuvine ca soldaţii să fie măreţi, acoperiţi cu coifuri de aur şi aleşi să poarte la vedere chipul lui, tot aşa e nevoie ca şi noi să ne preschimbăm prin înnoirea minţii noastre şi prin lepădarea omului nostru celui vechi, şi prin arătarea, pe cât e cu putinţă oamenilor, a asemănării cu chipul dumnezeiesc, şi, în acest fel, să luăm parte la praznicele mântuitoare şi duhovniceşti, pentru ca ele să ne fie, potrivit cuvântului prorocesc, „postul al patrulea şi postul al cincilea şi postul al şaptelea şi postul al zecelea“ (Zah. 8, 19), spre bucurie şi bună prăznuire. Iar postul trebuie înţeles aici în mod anagogic drept depărtare şi înfrânare de la toată întinăciunea trupului şi a duhului. Pentru că prin [postul] al patrulea şi al cincilea, dar nu şi prin al şaptelea şi al zecelea, este arătată toată înţelegerea trupească şi uşor de înşelat a simţurilor şi aparenţa legată de viaţa prezentă .
Prin postul al patrulea [din luna a patra] învăţăm vieţuirea mai trupească şi mai iubitoare de trup, fiindcă trupurile sunt alcătuite din patru elemente, iar numele postului al cincilea lasă să se înţeleagă uşurinţa cu care cad în înşelare simţurile (care sunt cinci la număr). Iar postul al şaptelea, potrivit şi lui Solomon, arată timpul lumii acesteia, care se reia la fiecare şapte ani. Postul din luna a zecea arată curăţirea simţurilor omului lăuntric, când se deschide spre cele dinafară, astfel încât ochiul minţii să fie simplu şi străveziu (curat), pentru ca întreg trupul să fie luminos, precum spune Evanghelia (Mt. 6, 22). În plus, auzul sufletului să se umple de bucuria şi de veselia dumnezeiască, pe care şi marele David s-a rugat să le audă, iar puterea de gustare a sufletului să se exerseze în bunătatea Domnului, aşa cum cântăreţul între proroci vesteşte: „Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul!“ (Ps. 33, 8), şi în simţirea bunei miresme a lui Hristos, pe care a mirosit-o dumnezeiescul Pavel, să se formeze obişnuinţa mirosului, iar mâinile dinlăuntru ale discernământului să pipăie Cuvântul vieţii, aşa cum a spus Fiul Tunetului (1 In. 1, 1) .Pentru că prin exersarea simţurilor duhovniceşti întru acestea şi prin depărtarea şi înstrăinarea de cele contrare lor se lucrează, s-a zis, postul cel lăudat de Dumnezeu, şi aşa se împlineşte în noi izbânda de a fi prunci cu răutatea, dar cu înţelepciunea cea după Dumnezeu a fi desăvârşiţi.
Astfel ne adapă marea înţelepciune a învăţăturilor apostolice şi profetice, ţâşnită din izvoarele Duhului şi care umple râul lui Dumnezeu cu ape tainice, care veselesc cu revărsările lor cereasca cetate a lui Dumnezeu, alcătuită din puterile cele mai presus de lume, aşa cum am auzit în cântul psalmodiei (Ps. 45, 4-5). Pentru că sfânta adunare a puterilor celor de sus se bucură foarte de mântuirea oamenilor. Că aşa au obiceiul cele cereşti, să prăznuiască dimpreună cu cei de pe pământ, vieţuirea îngerilor îmbogăţind-o pe cea pământească. Adică, atunci când Dumnezeul nostru, Cel pe care L-a vestit mai dinainte prorocul, S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut (Bar. 3, 28), îngerii, văzând fericirea cea de sus sădită pe pământ, glas înălţau: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu!“, şi binevesteau „pe pământ pace“ (Lc. 2, 13 ş.u.) din pricina bunei voiri dumnezeieşti venite între oameni. Astfel, fericitele cete prăznuitoare ale sfinţilor îngeri se laudă cu dumnezeiasca lor slujire, pe care o săvârşesc în chip ales, cu totul curat şi simplu, şi, văzând în noi semnele adevăratei sfinţenii, nu ne vor îndepărta şi nu vor tăgădui să ne primească părtaşi la bucuria cea curată, precum a fost îndepărtat de la dumnezeiasca nuntă, în pilda evanghelică, cel cu haina murdară (Mt.12, 11 ş. u.).
Şi atunci când s-a plinit timpul arhetipic – cum s-ar spune – al sărbătorii de faţă, Cel ce este „în chipul lui Dumnezeu“ (Fil. 2, 6) şi Care a luat chip de rob, Cel făcut Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Prunc fiind, a plinit răscumpărarea legată de patruzeci de zile. Cuvântul cel veşnic a venit la Templu dimpreună cu Născătoarea [Sa] şi cu aducerea potrivită a jertfei rânduite, iar mai-marii cetelor fără de trup, plecându-şi grumazul ca nişte robi, Îi pregăteau nevăzut primirea cu mărire în chip vrednic de Dumnezeu şi lăudau oceanul negrăitei înţelepciuni şi depăşirea rânduielii vremelnice a literei Legii şi arătarea tainei ascunse în Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut. Amintirea acesteia prăznuind noi astăzi, să ne îndulcim de contemplaţiile duhovniceşti la fel cu netrupeştile minţi şi, slăvind măreţia minunilor dumnezeieşti, să le fim părtaşi vrednici, nu cu ochiul sufletului întunecat de umbra Legii, ci, după spusa preaînţeleptului Pavel, privind cu faţa descoperită slava Domnului (2 Cor. 3, 18).
Pentru că, după cum spune Legea, toată partea bărbătească ce deschide pântecele este sfinţită (Lev. 12, 2) şi femeia care tocmai a născut, devenind mamă a unui băieţel, trebuie să se curăţească după naştere vreme de patruzeci de zile şi aşa să meargă cu o jertfă bine rânduită la [lăcaşul lui] Dumnezeu. Cei care, la citirea Vechiului Legământ, au vălul pe inimă cred în chip copilăresc, ca să spun aşa, că împlinesc această rânduială prin astfel de jertfe anuale, care niciodată nu pot desăvârşi pe cei ce le aduc. Nouă însă care am crezut, cărora prin întoarcerea către Dumnezeu ni se ridică acest văl (2 Cor. 3, 14-16), o dată şi până la sfârşitul veacului, spre lăsarea păcatelor prin jertfa Lui, ne-a strălucit marea taină pe care cu puţin înainte am văzut-o şi am lămurit-o la vremea potrivită. Anume că, potrivit cu înlănţuirea ideilor cercetării noastre, rânduiala de care am vorbit, a Legii, se vede împlinită doar cu Dumnezeu cel întrupat şi cu nimeni altul.
Căci doar El, zămislit în chip negrăit şi purtat în pântece în mod netâlcuit, a deschis pântecele fecioresc cel nedeschis de nuntă, păzind nestricate semnele fecioriei şi după trecerea Sa mai presus de înţelegere, şi doar El e singurul bărbat de care se crede în mod duhovnicesc că nu a stăruit în El nimic din păcatul femeiesc. Din această pricină se şi numeşte, după vrednicie, cu adevărat Sfânt, după cum şi Gavriil, aducând Născătoarei de Dumnezeu bunele vestiri ale naşterii de viaţă făcătoare, a zis: „De aceea şi Sfântul ce se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Lc. 1, 35). Astfel, a pomenit oarecum rânduiala statornicită şi care s-a văzut [împlinită] doar în El, pentru că Lui, Care a deschis pântecele fecioresc prin minune dumnezeiască, I se potriveşte în mod aparte numele de Sfânt. Şi despre alţi întâi-născuţi scumpătatea evanghelică, aplecată asupra adâncimilor Legii pentru dovedire, a propovăduit că aşa se cade a fi numiţi din pricina afierosirii lor către Dumnezeu. Pe de altă parte, despre Cel întâi-născut mai înainte decât toată făptura (Col. 1, 15) îngerul a spus: „Sfântul ce se va naşte“, pentru că aceasta este adevărata sfinţenie, arătată în lepădarea răutăţii şi alegerea binelui, îndată după naştere, aşa cum spune Prorocul.
Dar să ne întoarcem pe marea contemplaţiei , după cum îi porunceşte glasul dumnezeiesc rânduitorului Legii [Moisi], pentru că harul Duhului merge înaintea taberei dumnezeieşti a Bisericii, prin strălucirea Scripturilor, ca un stâlp de foc şi ca un nor, pentru ca, prin „toiagul puterii“ trimis din Sionul cel de sus, precum zice Psalmistul (Ps. 19, 2), prin care vrăjmaşii sunt stăpâniţi, să despărţim noianul literei în două la trecerea limpede a înţelesurilor şi să fugim cu ajutorul harului de cugetul egiptean al celor neascultători, care sunt înecaţi de valul adevărului. Strădania acestora este să ne împiedice pe noi din calea Evangheliei şi să ne facă să rămânem în cuptorul de fier al literei (pe care a numit-o Egipt), slujind ţărânei şi tăierii pietrei, adică orânduielilor trupeşti ale Legii. Dumnezeul tuturor i-a zis lui Moisi în Egipt, când a hotărât moartea celor întâi-născuţi ai Egiptului: „Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul-născut ce deschide pântecele între fiii lui Israil, de la om până la dobitoc“ (Ieş. 13, 2). Fericitul Moisi, în cuvântarea sa către popor, se arată ca şi cum ar desface această ferecătură a rânduielii dumnezeieşti zicând: „Şi după ce te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul hananeilor, precum S-a jurat părinţilor tăi, şi-l va da ţie, vei osebi Domnului pe tot cel de parte bărbătească ce deschide pântecele, şi pe tot cel ce deschide pântecele din turme ori dintre dobitoacele tale, câte se vor naşte ţie de parte bărbătească. Tot ce deschide pântecele asinei să-l schimbi pe oaie, iar de nu-l vei schimba, îl vei răscumpăra“ (Ieş. 13, 11-13), adică vei da pentru el un preţ de răscumpărare.
Căci aşa lămureşte dumnezeiasca rânduială în Cartea Numerilor, zicând celui ce-şi luase sarcina de arhiereu: „Tot cel ce deschide pântecele din tot trupul pe care-l aduceţi Domnului, de la om până la dobitoc, al tău va fi, dar cei întâi-născuţi ai oamenilor vor fi răscumpăraţi cu preţ; vor fi răscumpărate şi cele întâi-născute ale dobitoacelor celor necurate. Iar preţul răscumpărării celui ce se răscumpără după o lună de la naştere va fi cinci sicli, după măsura siclului sfânt. Iar cele întâi-născute ale vacilor, şi cele întâi-născute ale oilor, şi cele întâi-născute ale caprelor să nu se răscumpere, căci sunt sfinte şi sângele lor îl aduci la jertfelnic“ (Num. 18, 15-16). Glasul cel dumnezeiesc a alăturat şi a numărat împreună cu animalele cele necurate pe cei întâi-născuţi ai lui Israil, fiindcă în cultul rânduit de Lege nu era nimic curat şi sfânt cu adevărat, chiar dacă se credea că se sfinţesc, potrivit cu ce propovăduia Legea.
De asemenea, era rânduit să se dea preţ de răscumpărare pentru toţi oamenii care erau respinşi de la jertfa lui Dumnezeu, fiindcă starea necuvântătoare a iudeilor nu era vrednică să aducă o închinare cuvântătoare şi să se apropie de preatainicul jertfelnic al Noului Legământ pentru arderea de tot duhovnicească. Preţul de răscumpărare, aşa cum se obişnuia să fie adus, era, potrivit cu Legea, o jertfă sângeroasă (care însă, după prorocul Isaia, Dumnezeu nici măcar nu o ceruse – Is. 1, 11), pentru că scopul Legii ţintea către o desăvârşire duhovnicească. Dar toate cele care erau aduse la jertfire, al căror sânge urma să fie vărsat înaintea jertfelnicului, s-a rânduit să fie numite „sfinte“, iar în acest fel ele preînchipuiau adevărul prin tipuri. Căci Cel ce Se aduce pe Sine jertfă şi prinos lui Dumnezeu Tatăl, întru miros de bună mireasmă, este Domnul nostru Iisus Hristos, singurul Care este şi Se numeşte cu adevărat Sfânt.
Dar poate că iudeul nesupus va zice că nu putem aduce ca jertfă pe cele întâi-născute ale animalelor necurate, fiind obiceiul ca ele să fie răscumpărate cu preţ. De asemenea, nici pe cei întâi-născuţi ai oamenilor nu-i jertfim (aceasta fiind şi nepotrivit şi străin de Legea dumnezeiască), ci aceştia erau răscumpăraţi printr-un preţ potrivit. Dar să cerceteze dacă nu cumva vederea ochilor sufletului îi este acoperită de un văl, pentru că deja, în altă parte, Legea rânduieşte ca leviţii să fie luaţi în locul celor întâi-născuţi, zicând în cartea Numerilor următoarele: „Şi a zis Domnul către Moisi, zicând: Iată, Eu am luat pe leviţi dintre fiii lui Israil în locul a tot întâiul-născut, care deschide pântecele la fiii lui Israil; ei vor fi răscumpărarea acestora şi vor fi leviţi ai Mei, pentru că al Meu este tot cel întâi-născut, din ziua în care am bătut pre tot cel întâi-născut în pământul Eghipetului“ (Num. 3, 11-13). Apoi, rânduind cu precizie felul schimbului, Legea spune: „Zis-a Domnul către Moisi: Cercetează pe tot cel întâi-născut, de la o lună şi mai mare, şi ia numărul numelor lor. Şi ia-Mi pe leviţi în locul tuturor celor întâi-născuţi ai fiilor lui Israil“. Apoi, după ce a numărat pe cei întâi-născuţi şi i-a găsit mai mulţi decât leviţii, a zis: „A grăit Domnul către Moisi zicând: Ia preţul de răscumpărare de la leviţi pentru toţi cei care prisosesc ca număr dintre cei întâi-născuţi ai fiilor lui Israil, şi ia câte cinci sicli pentru fiecare copil, potrivit cu didrahma sfântă“.
Deci, dacă potrivit cu Sfânta Scriptură leviţii sunt răscumpărare pentru cei întâi-născuţi ai fiilor lui Israil, după cum arată şi precizia numărătorii unora şi a altora, încât pentru cei ce prisosesc să fie plătită, potrivit Legii, o anumită sumă, care e atunci motivul pentru care Legea a rânduit să fie dat un preţ de răscumpărare pentru fiecare dintre cei întâi-născuţi? Pentru animalele neprimite ca jertfă, Legea spune ca ele ori să fie înlocuite, ori să fie răscumpărate cu preţ. Dar pentru oameni aflăm că şi preţ trebuie să se dea, şi că schimbul a fost făcut prin leviţi, ceea ce pare nepotrivit cu litera Legii, aşa cum arată rânduiala pentru animale şi însăşi natura lucrurilor. Căci dacă după alegerea leviţilor la slujba lui Dumnezeu în locul celor întâi-născuţi s-a rânduit să se dea şi preţ de răscumpărare pentru aceştia [din urmă], este limpede că leviţii nu aveau acelaşi preţ şi valoare de răscumpărare. Dacă lucrul acesta stă aşa, atunci pe atât e mai nevrednică răscumpărarea făcută cu argint, cu cât toată firea necuvântătoare şi neştiutoare e mai lipsită de cinste faţă de natura umană. În plus, ochii lor s-au închis, potrivit cu Prorocul, şi nu mai pot să vadă (Is. 6, 10). Oare nu vor putea să audă pe preaînţeleptul Miheea care strigă? Cred că nu, pentru că şi cu urechile s-au făcut greoi la auzit. Să vină însă prorocul acesta strigând cu glas mare şi vestind tainic mai dinainte prin duhul său de proroc lepădarea celor întâi-născuţi ai iudeilor, la fel ca aducerea jertfelor trupeşti. Căci zice: „Cum Îl voi înţelege pe Domnul, cum voi cunoaşte pe Dumnezeul meu cel Preaînalt? Oare Îl voi îndupleca pe El cu viţei de un an? Sau primeşte Domnul întru mii de berbeci sau întru zeci de mii de ţapi graşi? Sau voi da pe cele întâi-născute ale mele păgânătăţii, rodul pântecelui meu pentru păcatul meu?“ (Mih. 6, 6-7). Auză cei cu inima îngroşată ce acuză le-a adus Prorocul pentru noi, pentru că fericitul Miheea i-a numit „întâi-născuţi ai păgânătăţii“ pe cei întâi-născuţi după trup ai lui Israil!
Deci, în ce fel erau socotiţi sfinţi cei întâi-născuţi de vreme ce cuvântul prorocesc îi numeşte „întâi-născuţi ai păgânătăţii“? Să ne spună nouă limbile bâlbâite de-a binelea, care nu-s în stare să grăiască drept adevărul, cum de a îndrăznit Prorocul în Duhul Sfânt să-i numească „rodul păgânătăţii“? Cum de cuvântul despre răscumpărarea lor nu pare a fi închegat şi bine înlănţuit, nici măcar după sensul la îndemână al literei, deşi noi credem şi înţelegem Legea ca fiind sfântă şi duhovnicească? Dar vie în locul toiagului puterea adevăratului Legiuitor şi Împărat al slavei, Hristos, ca să-mi ajute să trec marea cuvântului şi să povăţuiască norodul Său în calea dreptei înălţări şi contemplări , ca să călătorească spre cetatea în care sălăşluieşte cunoştinţa şi adevărul, iar pe cei potrivnici să-i acopere nebiruita slavă dumnezeiască, de care să se umple întreg pământul spre a cunoaşte pe Domnul, precum zice Scriptura, ca o apă multă care să acopere mările.
Dumnezeul cel întrupat a omorât şi a risipit deja pe cel întâi-născut al diavolului, adică păcatul, săvârşind osândirea răutăţii prin Sine Însuşi odată cu naşterea Sa trupească. Astfel, a umplut de plânset puterile potrivnice, luând de la ele, ca pe nişte vase, pe magii de la răsărit, care, prin închinare şi cunoaşterea stăpânirii Lui, s-au făcut vase de bună treabă Stăpânului spre împreună-lucrare la zidirea Bisericii, cortul cel făcut cu adevărat de Dumnezeu (Evr. 8, 2), pe care l-a înfipt Domnul, şi nu omul. Acum însă, după cum a izbăvit în Sine Însuşi neamul omenesc de cugetul trupesc, l-a făcut să plece din Egipt, adică să scape din fortăreaţa întunecată şi îngrozitoare a morţii. Dar nu îi sfinţeşte lui Dumnezeu şi Tatăl doar pe cei întâi-născuţi ai oamenilor, ci întreg neamul omenesc e deja sfinţit prin plămada noastră luată de El dintru început, adică prin trupul însufleţit în chip înţelegător luat de El, care a dospit spre sfinţire întreaga fiinţă a alcătuirii omeneşti. „Căci dacă pârga este sfântă, şi frământătura este sfântă“ (Rom. 11, 16), aş mai spune eu, potrivit cu dumnezeiescul Apostol. După cum seminţia luată odinioară pentru a sluji în locul pârgii celor întâi-născuţi cuvântul legiuitor o aduce în mod preînchipuitor lui Dumnezeu, tot aşa acum vedem că Arhiereul mărturisirii noastre, Cel cuvios şi fără răutate, şi neîntinat, şi lipsit de orice prihană a cugetului, Se aduce Tatălui în mod trupesc întru strălucita întipărire a adevărului în locul omenirii afierosite Lui prin credinţă. Şi asta cu atât mai mult cu cât vedem că întreaga omenire nici nu lipseşte, nici nu prisoseşte faţă de Cel care S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru mulţi, potrivit cu raţiunea sfinţeniei (aşa cum, în umbra Legii, cei întâi-născuţi au fost găsiţi mai numeroşi decât leviţii), ci rămâne inferioară Lui, pentru că cel ce e binecuvântat e mai mic, fără nici o îndoială, decât Cel care-l binecuvântează.
În acea vreme, doar în neamul lui Israil era rânduită vrednicia preoţiei levitice şi numai pentru leviţi există mărturii că întâi-născuţii erau preţ de răscumpărare. Dar Hristos a venit ca Arhiereu al bunătăţilor viitoare, cum spune întru-tot-înţeleptul Pavel, nu după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melchisedec (Evr. 7, 9, 11, 14, 17), aşa cum a spus odinioară dumnezeiescul cuvânt. Iar prin schimbarea preoţiei, deoarece El era din altă seminţie (fiind limpede că Domnul nostru Iisus Hristos a răsărit din Iuda), s-a înfăptuit şi schimbarea Legii, noi fiind mutaţi de la umbra Legii la Evanghelia împărăţiei cerurilor, aşa cum de la seminţia levitică s-a săvârşit mutarea preoţiei la seminţia împărătească a lui Iuda. Prin însuşirea rânduielii preoţeşti a lui Melchisedec, Hristos S-a adus pe Sine răscumpărare nu doar pentru Israil, ci pentru toate neamurile, şi a fost rânduit Arhiereu al mărturisirii tuturor oamenilor, pentru că şi Melchisedec se ştie că provenea dintre neamuri şi din seminţia lui Avraam. Cât despre preţul de cinci didrahme, care trebuia plătit pentru fiecare întâi-născut, aceasta arată în chip enigmatic că fiecare dintre noi trebuie să-şi sfinţească fiecare simţ pentru Dumnezeu, iar lucrarea simţurilor să o înfăţişăm Ziditorului curată şi străină de orice plăcere nepotrivită, ca nişte preţuri de răscumpărare sfinte şi legiuite.
Această sfântă lucrare o prăznuim noi astăzi, această tâlcuire duhovnicească s-a potrivit cu sărbătoarea de azi. În aceasta Mântuitorul e adus la vedere potrivit cu Legea, dar în chip înţelegător şi duhovnicesc aduce pârga frământăturii noastre Tatălui şi o arată în întregime sfântă şi potrivită pentru a fi adusă Dumnezeirii. Căci pentru aceasta se chinuia în trecut Legea şi spre aceasta ţintea, atât în ce priveşte pe întâii născuţi, cât şi în privinţa schimbului Leviţilor şi al preţuirii cu didrahme. Aşa ne-a trecut harul Duhului peste marea Scripturilor.
Dar să vedem şi judecata şi dovezile oponenţilor. Mai sus a fost înfăţişată lămurit rânduiala leviţilor şi a întâilor născuţi. Şi după cum marele Moisi a încurajat poporul, asigurându-i că nu-i vor mai vedea pe egipteni, tot aşa şi eu vin acum şi binevestesc poporului ales (Tit 2, 14) al lui Dumnezeu că nu vom mai vedea nimic din tabăra trupească a închinării umbroase. Pentru că unde este slujirea leviţilor acum, după arătarea Marelui Arhiereu? Unde preţuirea celor întâi-născuţi, acum, după răscumpărarea curăţitoare a lumii? Unde cealaltă scumpătate a împlinirii Legii? Nu vezi că, până ce noaptea neştiinţei cuprindea totul, închinarea potrivită cu Legea oferea o oarecare lumină, abia perceptibilă, dar când S-a arătat Răsăritul cel de Sus şi ziua mântuirii a strălucit, opaiţul rânduielilor Legii s-a făcut nevăzut, biruit de lumina preastrălucitoare a harului? Nu fu oare doborât la pământ, la fel ca şi conducătorii şi carele de luptă, acel faimos Templu şi toată măreţia şi semeţia arhiereilor din el? Nu s-a dărâmat şi nu s-a risipit toată buna lor rânduială legiuită? Căci unde vor mai aduce acum jertfele pentru femeile care au născut de vreme ce locul rânduit pentru aceasta a fost năruit şi era hotărât limpede că nu e îngăduit să fie aduse jertfele altundeva (Deut. 12, 6)? Unde este veşmântul preoţesc, şi vrednicia [preoţească], şi toate celelalte?
Dar ca să nu le mai înfăţişăm pe toate în parte şi ochiul sufletului să ne fie înspăimântat ca de o neîncetată atingere şi vedere a unor morţi, să-i lăsăm pe acei morţi lângă apa literei Legii, iar noi să cântăm iubitorului de oameni Dumnezeu cântarea de biruinţă şi, hrănindu-ne cu hrana cea cu adevărat cerească şi bând din băutura izvorâtă din piatra cea adevărată, să mergem în muntele lui Dumnezeu Horev, adică în înalta învăţătură a Evangheliei, ca, prin glasul dumnezeieştilor trâmbiţe, graiurile fericitului Luca, să ne stârnim auzul lăuntric. Acesta este ca un glas ce strigă din adâncurile sfinte ale mistagogiei Duhului: „Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moisi, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului, şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israil, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la Templu.“ (Lc. 2, 22-27).
Ce înseamnă „aşteptând mângâierea lui Israil“? Adică aştepta arătarea adevărului şi strămutarea la acesta a poporului israelitean de la umbra Legii, astfel încât, izbăvit de stihiile lumii, să deprindă elementele fundamentale ale învăţăturii adevărului şi să se instruiască în desăvârşirea ei. Dar, desigur că nu ar putea spune cineva că iudeii se aflau într-o stare rea, că erau în robie şi că îşi aşteptau slobozirea şi revenirea la înflorirea de odinioară. Pentru că vechea lor viaţă se ducea după legi bune, templul stătea bine şi jertfele din el se aduceau cum trebuie şi păzeau toată viaţa socială îndeobşte.
Dacă va pretexta cineva că se aflau în stăpânirea romanilor şi că fusese aşezat ca rege al Iudeii Irod, care era de alt neam, să ştie cel ce obiectează că societatea nu era influenţată de faptul că Israil era condus de un rege străin, aşa încât bătrânul Simeon putea să aştepte o mângâiere de acest fel. Pentru că asta se mai întâmplase şi în alte dăţi, când, precum un tată îşi dă fiul neascultător unui pedagog aspru ca să-i bage minţile în cap, aşa şi israeliţii s-au aflat adesea sub regi de alt neam. Şi aceasta o dovedeşte petrecerea de mulţi ani a poporului în Egipt, precum şi prorocul Ieremia, care, în anii regelui Sedechia, din poruncă dumnezeiască a grăit către el şi către popor, vestind că vor intra sub sceptrul lui Nabucodonosor şi că vor fi supuşi de haldei (Ier. 34, 1 ş. u.). Dar nu a fost numai situaţia celor care au ajuns sub stăpânirea unui străin, după ce au meritat o viaţă mai aspră, lucru care nu e de mirare, ci îndelunga răbdare a lui Dumnezeu i-a arătat pe unii drepţi, de care lumea nu era vrednică (Evr. 11, 38), ca să vorbesc ca Pavel, să nu ajungă conducători, ci supuşi unor barbari şi necredincioşi, încât să se vadă fără de tăgadă puterea cucerniciei lor. O dovedeşte aceasta Avraam, când a ajuns în Egipt şi Faraon i-a luat soţia (Fac. 12, 20), iar el a pribegit în pământ străin. La fel şi fiul său, şi nepotul său, vorbesc de Isaac şi de Iacov, şi de asemenea cel mai înţelept fiu al celui din urmă, care a ajuns rob şi a fost osândit la temniţă (Fac. 39, 20).
Aşadar, dreptul Simeon nu aştepta mângâierea lui Israil într-un fel lumesc şi pompos, ci aştepta adevărata mutare la frumuseţea adevărului. Căci i se vestise că va vedea pe Hristosul Domnului înainte de săvârşirea din viaţă, şi, de aceea, aştepta în chip duhovnicesc mângâierea poporului. „Şi din îndemnul Duhului a venit la Templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, el L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor“ (Lc. 2, 27-31). O, fericit cu adevărat şi de trei ori fericit bătrân! O, fericită acea sfântă intrare a ta în Templu, prin care ai alergat la ieşirea din viaţă! O, fericită privirea sufletului tău dimpreună cu a trupului! Ochii trupului au privit arătarea dumnezeiască în trup, iar ochii sufletului nu au rămas doar la cele văzute, ci, luminaţi de lumina Duhului, L-au cunoscut pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat şi au înţeles dumnezeiasca mântuire pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru toate popoarele. Fericite sunt mâinile tale care au atins Cuvântul vieţii! Fericită e limba ta care a binevestit descoperirea luminii de viaţă dătătoare!
Dar de ce m-aş zori să aduc lauda potrivită fiecărui mădular al tău în parte de vreme ce Evanghelistul a spus deja că eşti cu totul vrednic de laudă şi vas al Duhului Sfânt? Vino însă, o, fericit părinte, cu Duhul care grăieşte în tine, şi învaţă, ca pe fiii tăi, pe pruncii Bisericii care e comoara ascunsă în tine, ca într-un vas de lut, prin puţinele tale cuvinte! Căci către voi şi cei asemeni vouă, împodobiţi cu cărunteţea cugetării înalte şi bătrâni adevăraţi, care şi sunteţi numiţi Părinţi ai Bisericii, ne povăţuieşte cuvântul dumnezeiesc acum pentru a afla învăţăturile mântuitoare, zicând: „Întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti ţie, şi pe cei mai bătrâni ai tăi, şi-ţi vor spune“ (Deut. 32, 7)!
Puterea Duhului care a mişcat atunci limba aceluia să ne dea şi nouă acum cuvânt întru deschiderea gurii! „Acum slobozeşte“, zice, „pe robul Tău, Stăpâne, după graiul Tău în pace“! Căci, de când Hristos S-a făcut om şi a risipit păcatul pricinuitor de război şi pe noi ne-a dus la Tatăl, mutarea sfinţilor se face în pace. Pentru că şi marele David a spus mai dinainte aceasta în chip prorocesc: „În pace mă voi culca şi voi adormi“ (Ps. 4, 9), nu acum, ci închipuind venirea lui Hristos. Şi, ca şi cum ar arăta dobândirea acestei nădejdi (zic de paşnica adormire în Hristos) de către sfinţi prin Duhul, zice: „Că Tu, Doamne, întru nădejde m-ai aşezat!“ Dar fericitul bătrân Simeon, deja văzând timpul plinit, zice: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după graiul Tău în pace!“, arătând că dumnezeiasca făgăduinţă era prezentă. „Că văzură“, zice, „ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor noroadelor“, adică mântuirea săvârşită prin Hristos pentru întreaga lume, şi nu numai pentru Israil. Dar cum mai sus zice că aşteaptă mângâierea lui Israil, iar acum că a văzut mântuirea lui Dumnezeu vestită tuturor neamurilor? Pentru că în acel moment ştia prin Duhul că atunci când mângâierea lui Israil va fi săvârşită, atunci şi tuturor noroadelor le va fi gătită mântuirea.
Priveşte însă la exactitatea insuflării dumnezeieşti! Pentru că zice „lumină spre descoperirea neamurilor“, la fel ca marele Pavel când îl numără pe Israil după neamuri şi zice: „Când va intra numărul neamurilor, atunci şi întregul Israil se va mântui“ (Rom. 11, 25-26). Aşadar, şi el a arătat dinainte chemarea neamurilor, la urmă, potrivit cu prorocia, păstrând întoarcerea întregului Israil, chiar dacă acum s-a mântuit o rămăşiţă din iudei, care au alergat deja la har. Dar ia aminte şi la sensul propriu al înţelesurilor înalte! Pentru că din cuvintele „lumină spre descoperirea neamurilor“ ne dă să înţelegem descoperirea dumnezeieştii mântuiri, pentru că oamenii se aflau în întunericul desăvârşit şi în deplină beznă, fără nici o rază luminoasă a cunoaşterii de Dumnezeu. Fiindcă, înainte de venirea lui Hristos, neamurile erau în starea în care fericitul Isaia a binevestit poporului ce şedea în întuneric că va vedea lumină mare (Is. 9, 2). Dar pentru că Israil a fost totuşi luminat prin chipul Legii, chiar dacă numai în parte, nu se mai aminteşte de lumina pentru el, ci a prorocit că va moşteni slava, amintind de vechea lui istorie. Aşa cum mai demult minunatul Moisi, cel ce a ajuns a vorbi împreună cu Dumnezeu, avea faţa slăvită, tot aşa şi ei, vorbind prin credinţă în lumina dumnezeiască a întrupării şi luminaţi de puterea Duhului, vor străluci în slavă, lepădând vechiul acoperământ, şi se vor schimba în acelaşi chip, trecând din slavă în slavă, precum zice Apostolul, dar cu puterea Duhului, adică a Domnului (2 Cor. 3, 18).
Spusa de Dumnezeu cugetătorului Simeon, anume că Domnul este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israil, arată, prin împletirea înţelesurilor cu vestirile prorocilor, că unul şi acelaşi Dumnezeu şi a dat Legea, şi a grăit prin proroci, atât în Vechiul cât şi în Noul Legământ. Deoarece cuvântul prorocesc a numit pricina „piatră de mult preţ“ (Is. 28, 16) şi „piatră de scandal“, ca să nu fie ruşinaţi cei care cred în El. Deci, El este cădere pentru cei care, din pricina necredinţei, cad sub smerenia cărnii, dar este ridicare pentru cei care au cunoscut statornicia iconomiei dumnezeieşti. Dar şi când a grăit despre sabia ce va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu, a prorocit în mod limpede Patima Crucii. Pentru că toate cele spuse şi înfăptuite de la însăşi zămislirea mai presus de minte şi până la vremea Patimii arată ca şi cum ar fi un singur trup netăiat, despre care Născătoarea de Dumnezeu avea o înţelegere foarte înaltă şi foarte potrivită cu Dumnezeirea, vom crede că ea a pătimit ca pe o tăiere vremea lipsită de slavă a Răstignirii, chiar dacă în vremea Învierii s-a săvârşit minunea reîntregirii depline a tăieturii. Dar cuvântul [din Scriptură] nu înseamnă că doar ea a suferit de această durere, ci spune mai dinainte că se vor arăta gândurile de îndoială şi de dezbinare din multe inimi, astfel încât, prin diferitele învăţături despre El, Fecioara, de Dumnezeu Născătoarea, să nu sufere vreo clătinare .
Prorociţa Ana, din pricina bătrâneţilor, spune un lucru nedesluşit, care nu s-a auzit bine, de aceea şi înalta Evanghelie nu a însemnat cuvânt cu cuvânt ce a spus ea. Să aflăm, mai întâi, de la Evanghelist cine era ea, de unde se trăgea şi din ce pricină se găsea la Templu, iar apoi să tâlcuim care este înţelesul cuvintelor ei.
Zice deci fericitul Luca: „Şi era şi Ana prorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. Şi era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de Templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind şi ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim“ (Lc. 2, 36-38). Care e motivul pentru care Evanghelistul face o istorisire atât de precisă despre prorociţă, încât aminteşte până şi de tatăl şi de seminţia ei, şi nu a găsit altceva mai însemnat să spună? Despre acest motiv ar şti doar Însuşi Dumnezeul sfinţilor şi cei învăţaţi să grăiască taine prin insuflarea Duhului Lui, după dumnezeiescul Apostol (1 Cor. 14, 2). Însă, pe cât suntem noi în stare, putem să spunem că în acea vreme erau şi alte femei cu acelaşi nume ca şi fericita aceasta şi care se dădeau ca şi ea la aceleaşi strădanii sfinte, stăruind în posturi şi rugăciuni. Deci, pentru a fi limpede despre care persoană vorbeşte, aminteşte de tatăl ei şi de seminţia ei, încununându-o cu mari laude, pe care cei ce le-au auzit le socoteau vrednice de credinţă, cărora ea le şi vorbea despre Domnul.
Dar pentru că, precum s-a spus, din pricina bătrâneţii şi-a pierdut tăria glasului, să ne apropiem urechea cugetului nostru de gura ei prin cercetarea de faţă şi să vedem ce a spus şi ea celor care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim. Fiindcă, potrivit cu înlănţuirea logică a înţelesului, [Ana] a vorbit despre Domnul luând din cuvintele proroceşti, pentru că cei către care zice Evanghelia că a grăit aşteptau şi ei răscumpărarea în mod sigur din dumnezeieştile aşezăminte aflate la proroci. Iar pentru a arăta taina, i-a fost la îndemână cuvântul marelui Isaia: „Un Prunc S-a născut nouă, Fiul, şi S-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui, şi s-a chemat numele Lui Înger de mare sfat“ (Is. 9, 6). Şi încă şi acestea: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că-ţi vine lumina, şi slava Domnului peste tine a răsărit!“ (Is. 40, 1). Iar marele David adaugă: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat“ (Ps. 84, 11) şi: „Văzut-au toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru“ (Ps. 97, 3). Şi arătând spre El zice: „Înainte de soare rămâne numele Lui şi întru El se vor binecuvânta toate seminţiile pământului“ (Ps. 71, 17-18). Toate neamurile Îl fericesc, şi Îi slujesc Lui, şi I se vor închina Lui, pentru că „Domnul a făcut mântuirea Lui cunoscută“ (Ps. 97, 2) fiilor lui Israil. De asemeni şi glasul cinstit şi îngeresc al lui Maleahi vesteşte: „Iată, eu trimit îngerul Meu şi va găti cale înaintea feţii Tale, şi îndată Domnul, pe Care voi Îl vreţi, şi Îngerul Legământului, va veni în Templul Său“ (Mal. 3, 1).
Încă şi alte flori tainice de cuvinte proroceşti, luate din alte Scripturi, a împletit Ana într-o cunună de Dumnezeu cuvântătoare şi fericită, cu mână slabă şi tremurătoare, pentru că era foarte înaintată în zile. Cei ce auzeau atunci nu pricepeau înaltele înţelesuri ale istorisirii despre Domnul, pentru că şi mai târziu, după atâtea dovediri prin semne şi propovăduire a tainelor dumnezeieşti, Vistiernicul comorilor înţelepciunii şi cunoştinţei, Hristos, a spus ucenicilor Săi: „Multe am să vă spun, dar nu puteţi încă să le purtaţi“ (In. 6, 12). Chiar dacă bătrâna prorociţă a spus un cuvânt nedesluşit despre Domnul, pentru că ea reprezenta Legea care se învechise şi îmbătrânise şi, aflându-se aproape de dispariţie, a făcut loc Noului Legământ, totuşi cuvântarea ei nu a fost fără roade pentru ascultătorii înţelepţi, la fel cum nu a rămas nici înainte-vestirea făcută de Lege prin umbre şi ghicituri a marii taine.
Veniţi deci şi voi, părinţi şi fraţi duhovniceşti, care sunteţi învăţaţi a prăznui întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei, care sunteţi datori să sărbătoriţi Paştile de viaţă făcătoare ale jertfei lui Hristos cu azimile curăţiei şi ale adevărului (1 Cor. 5, 8), cei care aţi lepădat în naşterea din nou a Sfântului Botez pe omul cel vechi, care se strică prin poftele înşelăciunii, şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte întru cunoştinţă după chipul Ziditorului său! „Veniţi să ne bucurăm de Domnul, să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru!“ (Ps. 94, 1), să spunem şi noi: „Cât sunt de înfricoşătoare lucrurile Tale, Doamne!“ (Ps. 65, 3), chiar dacă vrăjmaşii Tăi s-au înşelat în ce priveşte mulţimea puterii Tale, închizându-şi de bunăvoie ochii faţă de lumina Ta dumnezeiască arătată în lume. „Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să strigăm Lui“ (Ps. 94, 2). „Prin El să aducem pururi lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor care se mărturisesc Numelui Lui, iar facerea de bine şi viaţa de obşte să nu le uităm, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu“ (Evr. 13, 15-16), ca să ne ridicăm din întinăciunea păcatului şi tinereţea noastră duhovnicească să se înnoiască precum cea a vulturului, întocmai ca a fericitului bătrân Simeon. Astfel să alergăm şi noi cu pace şi bucurie către ieşirea din viaţă, cu bună încredinţare şi nădejde de mântuire, şi să nu străbatem viaţa de acum cu ruşine şi frică, oarecum fără să vrem, precum cei cu conştiinţa apăsată de rele socotesc prezenţa împăratului neplăcută şi urâtă.
Să o imităm pe fericita Ana, care a petrecut în posturi şi rugăciuni cu tărie şi fără să dea înapoi! Să nu ne arătăm mai prejos decât o femeie văduvă şi încă vieţuind sub umbra Legii, în care era lucru rar faptul de a fi bineplăcut lui Dumnezeu! Noi însă, luminaţi de har şi ajutaţi de o nădejde mai curată şi mai înflăcărată, şi împuterniciţi de tăria Duhului, să nu ne despărţim de învăţăturile sfinte, din care se naşte în suflete obiceiul cel mântuitor, aşa cum nici ea, ni se mărturiseşte, nu se despărţea de Templu, să nu ne lăsăm rătăciţi prin gânduri de la frica lui Dumnezeu, ci în ea să ne ţintuim trupurile şi gândurile, după cuvântul Prorocului. Să-l auzim pe marele Pavel învăţând: „V-am logodit unui bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos ca pe o fecioară neprihănită“ (2 Cor. 11, 2) şi să nu stricăm înţelegerile făcute cu El prin amestecarea cu stricătorul vieţii prin a face voile lui. Să imităm întreaga-cugetare a prorociţei şi căsătoria ei cu un singur bărbat! Dar, după puterile voastre, nu vă lipsiţi de imitare nici cei ce v-aţi dezlegat de căsătorie şi, dacă e cu putinţă, nu vă căsătoriţi a doua oară! Astfel, Pavel adevereşte că va fi mai bine pentru voi (1 Cor. 7, 40).
Să aducem şi noi la jertfelnicul de sus, ca pe o pereche de turturele, curăţia trupului şi a sufletului sau, ca pe doi pui de porumbel, grija pentru cele bune, nu doar înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor, pentru ca şi noi să le săvârşim pe toate în chip duhovnicesc, potrivit cu legea dumnezeiască, înaintând în har şi înţelepciune până ajungem la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4, 13)! Şi aşa să desăvârşim omul nostru cel lăuntric şi, făcându-ne locaşuri ale Duhului Sfânt, să ne înturnăm în patria noastră cea adevărată, în Ierusalimul cel ceresc, întru care să ne învrednicim de fericire şi de neîncetata veselie şi să ne desfătăm de Împărăţie în Hristos Iisus, Căruia fie slava şi stăpânirea dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.


NOTE

1- Substantivul φρόνισις, aflat în text la un dativ instrumental, are o bună tradiţie filosofică, în psihologia lui Aristotel – preluată, cu câteva simplificări, de Părinţi – însemnând „înţelepciune practică“. Este vorba de capacitatea bunei cumpăniri a lucrurilor în privinţa acţiunilor ce urmează a fi săvârşite. Dar această înţelepciune practică nu o poate avea decât cel virtuos în toate cele, ne zice Aristotel (Etica nicomahică, 1144 a, 35). Virtutea, la rândul ei, e condiţionată de înţelepciunea practică. De aceea, Sfântul Grigorie nu se referă aici la extaz, ci la o stare permanentă a Sfântului Apostol Pavel de „înger pământesc şi de pământean ceresc“.

2-Joc de cuvinte între φρόνισις (chibzuială, înţelepciune practică) şi καταφρόνισις (dispreţ), unde prepoziţia κατα arată înţelepciunea practică îndreptată împotriva a ceva, într-o stare de război cu un duşman pe care-l observă, îl evită, îi dejoacă planurile şi, mai ales, se fereşte să nu aibă părtăşie cu el.

3- Adjectivul compus θεόληπτος (ales de Dumnezeu, posedat de Dumnezeu) se lasă despicat în θεός, „Dumnezeu“, şi participiul verbului λαµβάνω, „a primi, a apuca, a prinde“. Astfel, ca determinant al lui νοῦς, „minte“, el denotă capacitatea ei constitutivă de a-L primi în ea pe Dumnezeu, dar şi de a-L „prinde“ şi, prin căutare, şi a-L avea.

4- Aluzie la vedenia prorocului Iezechiel, cap. 1, 16 ş.u.

5- Compusul σύσσωµος (σύν + σὡµα) denumeşte un trup format din unirea strânsă a altor două, dar şi unirea euharistică a creştinului cu Hristos.

6- Ἀναγωγικῶς. Principalele patru sensuri scripturistice de care vorbesc Părinţii sunt: literal, anagogic, alegoric şi tipic. Tâlcuirea anagogică nu elimină sensul literal, ci îl întregeşte prin adăugarea unor înţelesuri care înalţă sufletul (ἀνὰ – sus, ἄγω – duc, de unde ideea de înălţare). Prin aceasta, sensul anagogic se deosebeşte de cel alegoric, cultivat până la saturaţie de Origen. Sfântul Grigorie preferă să vorbească mai mult de sensul duhovnicesc al Scripturii, a cărui caracteristică e „folosul duhovnicesc“ pe care-l aduce în viaţa creştinilor.

7- Plecând de la înţelesurile simbolice ale numerelor, Sfântul Grigorie dezvoltă, în continuare, o exegeză biblică anagogică, din care scoate înţelesuri şi, desigur, folos duhovnicesc.

8-Rând pe rând, sunt înşirate simţurile duhovniceşti ale omului lăuntric. Ele „sunt de natură spirituală şi nematerialnică“ (OE, p. 245), cu ajutorul lor creştinul „soarbe buna mireasmă a lui Hristos deodată cu sorbirea Duhului“ (CC, p. 128) şi percepe lumea duhovnicească, simţind cu putere legătura cu Dumnezeu. Accentuarea lor şi a simţirii prezenţei lui Dumnezeu e specifică Părinţilor răsăriteni, în timp ce teologii apuseni nu văd în aceste expresii decât influenţe eretice mesaliene. Pe de o parte, e Dumnezeul cel viu în legătură vie cu făpturile Sale, pe de alta, un Dumnezeu filosofic, rece şi distant.

9- Expresia ἡ τῶν νοητῶν αἰσθήσεων γυµνασία lasă să se înţeleagă existenţa unei gimnastici a omului lăuntric, idee dragă Părinţilor, săvârşită asemenea exerciţiilor de gimnastică, adică după o metodă riguroasă. Prin aceasta, creştinul „trebuie să crească până la măsura vârstei duhovniceşti în Duhul, adăpat neîncetat cu sudoarea virtuţii şi cu dărnicia harului“ (DN, p. 458). Toate acestea reflectă comparaţiile Sfântului Pavel între viaţa duhovnicească şi luptele ascetice, pe de o parte, şi arta războiului, pe de alta.

10- Prin termenul ἀλλοτρίωσις (înstrăinare), Sfântul Grigorie denumeşte înstrăinarea omului de Dumnezeu şi de rai în urma căderii. Revenirea se face printr-o altă „înstrăinare“, de data asta de lumea căzută şi de păcat, adică „înstrăinarea, pe cât posibil, de orice răutate cu fapta, cu cuvântul cât şi cu gândul, curăţindu-ne de orice întinăciune a păcatului“ (DNC, p. 441). Astfel că postul nu e o privaţiune, ci o apropiere de Dumnezeu, o revenire în cele pentru care a fost omul creat.

11- Contemplaţia (θεωρία) biblică este, la Sfântul Grigorie, o metodă exegetică la care se referă explicit de multe ori în operele sale. Prin θεωρία τοῦ λόγου - „contemplaţia cuvântului“ (VM, p. 58), tâlcuitorul vede cu ochii minţii înţelesul, înlănţuirea internă a ideilor sensului duhovnicesc, intră într-o intimitate cu Domnul, Care a inspirat acel cuvânt şi i-a dat astfel de virtualităţi de sens. Astfel, tâlcuirea duhovnicească este o activitate posterioară unei cunoaşteri directe, contemplative, plenare a lui Dumnezeu, mijlocită de textul biblic. Θεωρία e o taină ce ţine de viaţa mistică a exegetului şi, în conţinutul ei, depăşeşte nu numai ceea ce spune exegeza izvorâtă din ea, ci chiar şi ceea ce poate spune. Urmează un paragraf în care sunt comparate două tipuri de exegeză: literală (moartă) şi duhovnicească.

12- Atent la nuanţele cuvintelor, Sfântul Grigorie foloseşte pe θάλασσα (mare, în sens generic) pentru a caracteriza bogăţia contemplaţiei, şi pe πέλαγος (noian, largul înfricoşător al mării), pentru a caracteriza cuprinsul literei.

13- Pentru a denumi Sfânta Scriptură, Sfântul Grigorie foloseşte aici expresia ἳερον Γράµµα (litera sfântă), arătând că sensul duhovnicesc se află îmbibat în litera Scripturii, „fiindcă toate cele pe care dumnezeiasca Scriptură le spune sunt glăsuiri ale Duhului“ (CE, VII, PG 45, 744). Nefiind deci un simplu cuvânt omenesc, ci e insuflată de Duhul, poartă latent o mulţime de sensuri duhovniceşti. Descoperirea lor o face harul în mintea şi inima tâlcuitorului, în măsura în care acesta se apropie cu sfinţenie de „litera sfântă“.

14- Vezi nota 11 la această Omilie.

15- Expresia „umbra legii“ trebuie situată în contextul împărţirii tripartite, de obârşie origenistă, a Revelaţiei, adoptată de toţi Părinţii: Legea este umbra, Noul Legământ este icoana, imaginea, iar cele eshatologice, aflate acolo unde a intrat Iisus prin jertfa Sa (Evr. 9, 12), sunt realităţile cu statut ontologic deplin (cf. CC, p. 186). Pe măsura creşterii duhovniceşti, simbolurile biblice devin tot mai transparente, lăsând să se vadă dincolo de ele, dar cunoaşterea deplină rămâne rezervată eshatonului.

16-Adverbul αἰνιγµατωδῶς arată că acţiunea plătirii celor cinci didrahme este o αἴνιγµα, o „ghicitură“.

17- Formula πνευµατική ἀνάπτυξις (dezvoltare duhovnicească) sugerează că Vechiul Testament e sămânţa, dezvoltată de exeget prin exegeză, urmărind ἀκολουθία, înlănţuirea internă a ideilor.

18-Verbul ὠδίνω înseamnă, literal, „a îndura chinurile naşterii“. Legea se chinuia deci să nască mântuirea, dar nu a putut până ce Hristos nu a plinit-o întru toate.

19-Substantivul κλόνος arată o mişcare violentă, de obicei în timpul războiului, al luptei. Sensul lui în text e că Pronia a purtat de grijă ca Maica Domnului să nu păţească nimic din partea ucigaşilor Fiului ei sau de la mulţimea înfierbântată, deşi se afla chiar lângă Crucea Domnului.

20-Adică cei rămaşi văduvi după prima căsătorie.


Text preluat din volumul:
Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Praznice Împărăteşti, traducere din greaca veche şi note de Ierom. Agapie Corbu Ed. Sfântul. Nectarie, Arad, 2010, pp. 67-92