Radiografia vieţii...la 16 ani

Trăim într-o cutie blindată în care singurul reper după care ne ghidam este propriul nostru EGO... Trăim într-un bol imens de gheaţă, invadaţi de superficialitate şi minciună. Fiecare are propria lui lume, propria lui cutie obscură unde îşi numără banii şi fuge mereu după „frişca altora”.
E trist!...e atât de trist!...suntem blestemaţi de noi înşine, de temerile noastre, de conştiinţa noastră şi mai ales de necredinţă. Necredinţa este mărul putred care ne închide, ne sufocă în noi, în lumea noastră rece, aspră…Geamurile ei sunt şi ele blocate, făcând inaccesibil accesul în afară, în lumea adevărată. Probabil vă întrebaţi ce înseamnă „o lume adevărată”? Pentru mine este: Credinţa! asta înseamnă! un cuvânt simplu de rostit, care pare accesibil pentru toţi…însă el călăuzeşte în paravanul său de sunete mii de semnificaţii şi toate au legătură cu un singur şi atotputernic duh: CERUL.
Credinţa este cel mai greu sentiment de atins pentru că ea adună, împreunează laolaltă toate celelalte sentimente şi însuşiri nobile, sacre pe care foarte puţini pământeni le deţin pe deplin: iubirea, speranţa, compasiunea, împărţirea bucuriei, înţelegerea, sprijinul între semeni, împreună cu cele trei valori fundamentale: adevărul, frumosul, binele. Ea este călăuza, este frânghia, scara, sau, de ce nu, raza sfânta, care ne ridica spre cer, acolo unde lumea este a tuturora, unde nimeni nu are însemnătate mai mare faţă de altul, unde domneşte pacea.
Lipsa credinţei ne face, cum îmi place mie să spun, să „trăim morţi”. Cu toţii respirăm, mâncăm, ne mişcăm, vorbim, dacă avem sănătate…însă, dacă respirăm un aer poluat, otrăvitor, dacă vorbim cu cruzime, cu ură faţă de ceilalţi, dacă de fiecare dată când ne mişcăm o facem ca să îl rănim pe aproapele nostru, atunci, noi, de fapt, suntem morţi. Degeaba trupul nostru este sănătos, dezvoltat, dotat cu mecanisme superioare animalelor, dacă noi nu ştim cum să le folosim sau dacă le folosim în scopuri strict personale. Trupul fără suflet este viaţa fără cer. Exact aşa este şi viaţa noastră: fără cer…
Pomenesc atât de mult de acest cuvânt deoarece el reprezintă fiinţa supremă pe care, noi, vrem atât de mult s-o renegăm, să ne prefacem că nu există, s-o uităm, s-o respingem sau chiar s-o batjocorim. Cerul este Dumnezeu…
Aud de multe ori fraza asta nefericită din gurile altor nefericiţi: „eu nu cred în Dumnezeu…ce-I cu tâmpenia asta?? dacă există de ce nu se arată? nu cred până nu văd”. Cei mai mulţi însă, nu ştiu, că El ni se arată în fiecare ceas din zi şi din noapte, în fiecare dimineaţă când deschidem ochii şi în fiecare seară înainte de culcare….chiar şi dacă nu vrem, este inevitabil să nu-l vedem…pentru că este mereu acolo…este cerul. Dumnezeu nu are o înfăţişare trupească, carnală, materială ca noi…NU! El este spirit, este duh, este revelaţie, este puritate, este ABSOLUT. De aceea, CERUL este trupul sau şi fiinţa sa totodată şi ne vorbeşte mereu, însă noi nu-I răspundem, nu-L privim. Dar El este acolo….Dacă priviţi atent cerul, cu sufletul, nu cu ochii, şi veţi pătrunde în imensitatea sa, veţi descoperi braţele Domnului cuprinzându-ne, veţi simţi stropii de ploaie căzând greoi pe ochii noştri pierduţi…Mulţi subestimează ploaia şi nu realizează că fiecare picătură este o lacrimă de-a sa vărsată pentru curăţarea noastră. Sunt atât de multe lucruri pe care le vedem, însă decidem să le ignoram şi nu ne dăm seama câtă importanţă au pentru sufletul nostru. Grijile materiale şi evenimentele din viaţa cotidiană, banală ne ocupă toată viaţa, ne închid în aceea cutie unde cerul este înlocuit de un gol adânc şi ascuţit care ne omoară încetul cu încetul, fără să realizam….
Necredinţa noastră, lipsa cerului din sufletul nostru ne urâţeşte tot mai mult, ne face să nu trăim: să mirosim aroma unei flori dar să nu o simţim cu adevărat…pentru că şi acolo este spiritul lui Dumnezeu. Privim oamenii în ochi dar nu pătrundem în misterul lor, vorbim cu ceilalţi dar nu le spunem nimic de fapt.
Nu trăieşti cu adevărat dacă tot ce faci este strict material, dacă palmele tale, sudoare ta, munca, nu sunt legate de suflet, de credinţă, de Cer.
Iată răspunsul la viaţa pe care o trăim…iată de ce ucidem, de ce urâm, de ce nu ne înţelegem… Pentru că lumea noastră este închisă şi nu permitem razelor soarelui să ne deschidă uşa spre lumea reală.
Şi atunci: … continuăm să murim, continuăm să ne stingem, să ne otrăvim cu ură şi indiferentă faţă de singurul lucru care este cert în lumea asta: Dumnezeu???…
Singura cheie care ne poate deschide uşa spre cer este credinţa… scara pe care am pomenit-o încă mai aşteaptă…oare câţi o vor urca?

Adriana CAZAN