Profesorul – NAE IONESCU AŞA CUM L-AM CUNOSCUT
Autor: Mircea Vulcănescu

Nicolae C. Ionescu sau Nae Ionescu a rămas, peste ani, o figură imposibil de încadrat în tipare, cu o existență plină de contradicţii. De aceea, în încercarea de a-l cunoaște, ne este foarte utilă mărturia lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai apropiați discipoli ai săi.
În anii 1930, în pofida oricărei logici elementare, cel mai bun argument într-o discuție între studenți care se respectau era ”a zis Nae”. Cartea lui Mircea Vulcănescu nu putea începe, deci, cu altceva decât cu amintiri universitare. Și, cu toată complexitatea volumului, care încearcă să prezinte viața lui Nae Ionescu din toate punctele de vedere, trecând de la familie şi prieteni la opiniile sale politice, cred că această primă parte rămâne cea mai importantă pentru cel ce a este încă, peste generații, prototipul Profesorului.
Departe de a fi demonstrații de acumulări livreşti, cursurile lui Nae Ionescu erau – ne-o spune Vulcănescu – gândite direct în faţa studenților. El nu oferea soluții, mărginindu-se să ofere doar chei acelora ce ar fi fost capabili să le folosească. Dacă trebuia, cumva, să repete un curs pe care îl mai ţinuse cu ani înainte, avea grijă să privească problema dintr-un alt punct de vedere, să ofere noi perspective. Iar când un student venea la examen cu răspunsuri prefabricate şi îmbrăcate în ”propoziții frumoase”, Profesorul îl întrerupea: ”Păi nu aşa. Să vorbim ca oamenii”. Toate acestea ni-l arată ca pe un duşman al gândirii finite, închise, cu care se mulțumeau alţi universitari ai vremii, părăsiţi în grabă de studenți în favoarea celui căruia i se zicea – prea puţin academic – Nae.
Convins că este imposibil să înveţi filozofie, el credea că eforturile profesorului trebuie să se îndrepte înspre a cerne pe cei capabili cu adevărat să gândească şi să înţeleagă, separându-i astfel de pleava celorlalți studenţi. Iar metodele sale de descurajare erau cum nu se poate mai originale:
“Când își vedea sala ticsită de studenți, Nae Ionescu le zicea, în loc de bun-venit, aruncând o privire mirată în sală: ”Cum, dumneavoastră sunteți toți filozofi?”
A doua oară le zicea mai departe: ”În orice generație e un anumit material care se cere neapărat gândit. Cu cât sunt mai multe capete să-l gândească, cu atât fiecare gândește mai puțin.”
Când două surori vroiau să-i urmeze seminarul, înlătura pe una dintre ele, zicându-i: ”Nu vă e milă de mama dumneavoastră? Ce-o să facă cu două filozoafe în familie? Nu, hotărât, două e prea mult.[...]
Și aşa, alunga de la seminar pe toți cei care n-aveau destulă pasiune pentru lucrul în sine, aşa încât să îndure totul, mai curând decât să nu vie.”
Dar poate că cele mai importante cursuri pe care le-a ţinut Nae Ionescu au fost cele de filozofia religiei. În fața unor studenți care, fără să fie neapărat străini de creştinism, erau adepții unui soi de ”socialism creştin”, care vedea preponderent partea morală a religiei, el înfăţişa un creştinism dur, asocial, orientat spre viața de dincolo:
“Altfel, nouă – care judecam esența creștinismului de ordin eticşi o măsuram prin jertfa pe care o poţi face ”celui din urmă dintre oameni”, socotind că valoarea unui suflet creştinesc se judecă după ceea ce un suflet e în stare să facă pentru ”a suta oaie”, adică după ce poate jertfi cuiva care nu-i este nimic! – Nae Ionescu ne aducea vedenia unui creştinism metafizic, care trăia integral din contemplarea liturgică a unui Dumnezeu extatic, Dumnezeu cu care noi ne închipuiam că nu puteam avea decât legături active!”
Toate acestea explică, poate, de ce a fost posibilă ”generația de aur” a perioadei interbelice şi de ce astăzi, într-un sistem universitar dominat parţial de profesori fabricaţi în timpul fostului regim şi parțial de nou-stângişti, o astfel de generaţie nu se mai încheagă. Iar pentru cei care încă se mai întreabă cine a fost Nae Ionescu, închei cu propriul lui răspuns la această întrebare:
“Un şef cabinet îl opreşte, scurt: – ”Mă rog, cine eşti dumneata?” Şi Nae se recomandă: – ”Eu sunt Nae – și, după un timp – …Ionescu.” – ”Nae Ionescu?” face şeful de cabinet nedumerit, numele nespunându-i nimic deosebit. ”Și ce doriți? Profesiunea dumneavoastră?” – ”Negustor, îi răspunde atunci Nae Ionescu. Negustor de cărţi.. Şi când am vreme mai fac, aşa, şi pe profesorul universitar!…” Scrisă de Ioana Păsculeţ