Duminica a 8-a după Rusalii
- Înmulţirea pâinilor -
Ev. Matei 14, 14-22
Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
Duminica de azi vine în întimpinarea noastră pentru a lămuri veşnica dilemă: ce este mai important, sufletul sau trupul, hrana spirituală sau cea materială. Vom vedea citind textul Evangheliei de azi că înaintea Domnului şi trupul şi sufletul au aceeaşi valoare. Minunea de azi se petrece într-un moment în care Domnul Iisus Hristos tocmai aflase de arestarea lui Ioan Botezătorul. Întristat pleacă într-un loc pustiu pentru a se ruga. Mulţimile L-au însoţit iar El a găsit un bun prilej pentru a le vorbi despre Împărăţia Cerurilor. Nu doar a vorbit, ci a tămăduit pe bolnavii ce erau acolo, arătând că Împărăţia cerurilor este acolo chiar în mijlocul lor. Timpul alături de Domnul se scurge atât de repede, cuvintele Lui fascinau atât de mult încât oamenii au uitat de mâncare şi băutură. Pentru ei Hristos era acum hrana cea adevărată. Ucenicii au venit înaintea Lui şi au cerut să încheie cuvântarea, adică să lase mulţimile să plece după mâncare în satele din jur pentru că ziua este pe sfârşite. Domnul Iisus Hristos le spune că nu trebuie să plece, să le ofere hrană ei, apostolii. Ucenicii nu au priceput nimic din ceea ce a poruncit Domnul. Cum să le ofere ei hrana? De unde vor lua mâncare pentru cinci mii de oameni? Nu puteau pricepe, deşi au asistat la multe minuni, că Domnul căruia ei slujeau este Domnul vieţii, al belşugului, al nunţii, al ospăţului, al bucuriei. Fără să cugete prea mult, au spus că este acolo un copil care are cinci pâini şi doi peşti. Au adus hrana la Cel ce dă hrana la tot trupul, şi minunea se petrece sub ochii lor. Se satură toţi şi mai adună şi douăsprezece coşuri cu fărâmituri. Minunea aceasta ucenicii nu o pot pricepe, era prea mult pentru ei. Au văzut cum prin mâinile lor trece hrana dar nu aveau puterea să strige de bucurie. Pur şi simplu nu înţelegeau. Vor pricepe mult mai târziu, după Înviere, că Domnul se oferă lumii sub forma Pâinii, care se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte. Văzând că nu pricep nimic Domnul îi sileşte să urce în corabie până când El va da drumul mulţimilor. Vedem din această minune că viaţa trupească nu este neglijată de Hristos. El nu a spus niciodată că nu trebuie să ne hrănim, ci a spus doar să nu ne îngrijorăm de ce vom mânca şi mai ales să căutăm prima oară împărăţia lui Dumnezeu iar celelalte necesare se vor adăuga nouă. Acest principiu evanghelic a fost bine priceput de primii creştini şi de urmaşii acestora. Adeseori ei locuiau în case sărăcăcioase dar zideau lui Dumnezeu biserici măreţe. Mâncau mămăligă şi pâinea albă o aduceau sub forma prescurii la altar. Aveau mare grijă ca Biserica să fie îndestulată apoi se gândeau la viaţa lor. Mă întreb unde a dispărut râvna noastră. Unde suntem noi faţă de înaintaşii noştri? Cei mai mulţi dintre creştinii occidentali refuză să se declare creştini numai să nu plătească din salar datoria faţă de cult. Nici noi românii nu stăm mai bine la acest capitol. Ne place să avem tot confortul posibil dar fără prea mult efort. Ne plângem mereu că suntem săraci, că e greu să sprijinim biserica. Chiar aşa săraci suntem? Avem curajul să spunem asta înaintea lui Dumnezeu? Să nu uităm că în Vechiul Testament Dumnezeu a poruncit israeliţilor ca a zecea parte din venitul lor să o aducă Domnului. Noi nu suntem în Vechiul Testament, nu aplicăm zeciuiala pentru că în Noul Legământ iubirea a luat locul obligaţiei, numai că iubirea nu este batjocură, este mai mult decât obligaţie. Dacă în Legea Veche se cerea această jertfă cu cât mai mult acum în Noul Legământ. Să nu uităm, în Împărăţie se intră cu stăruinţă şi cine este statornic va avea parte de ea. Nu se spune în Noul Testament că se vor mântui leneşii, rău voitorii, dezinteresaţii sau mincinoşii care joacă rolul de săraci ca să nu facă jertfă alături de comunitate.
Preot Tudor Budeanu
