Copiii sunt expresia cea mai fidelă a curăţiei şi a nevinovăţiei. Pentru aceasta şi Hristos ne îndeamnă să învăţăm de la unii ca aceştia, că de la unii care nu au învăţat încă ce este răul. "Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor" ( Matei 19,14). "De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor" (Matei 18, 3).
Copilul se face deci învăţător al nerăutăţii şi al curăţiei pentru cei în vârstă. Ce se întâmplă însă când copiii ajung să îşi piardă lumina şi curăţia mult prea repede? Ce se întâmplă când copiii nu îşi mai doresc să fie copii, ci oameni mari, înainte de vreme?
Maturizarea forţată, calitatea biruită de cantitate
Mai înainte, copiii ştiau să se joace necondiţionat, arătând astfel omului curăţenia la care este chemat să ajungă. Astăzi însă, copiii au uitat parcă să se mai bucure, ei fiind adesea trişti, posomorâţi, plictisiţi, etc. Bucuria copilărească de odinioară este înlocuită, cu o viteză înspăimântătoare, de o plictiseală sufocantă şi de o starea bolnăvicioasă.
Dacă până nu demult copiii se maturizau treptat, nimic forţându-i să se comporte ca nişte oameni mari, fiecare lucru petrecându-se la vremea lui, astăzi însă, maturizarea acestora este din ce în ce mai grăbită. Mulţi părinţi nu mai au vreme de copii, ei (copiii) trebuind într-un fel să se descurce singuri, ca nişte oameni mari.
Deşi fructele şi legumele coapte astăzi forţat arată ca şi cele de odinioară, conţinutul acestora este însă cu totul altul. Cantitate să fie, că de aici vine profitul, cât despre calitate, nu prea mai e vreme de ea. Dacă din calitate vine sănătatea, trebuie să ştim că din cantitate vine întotdeauna boala, iar profitul se arată potrivit pentru a-l arunca neîncetat pe redobândirea sănătăţii. Tot ce este nefiresc implică deci pierderi, mici şi mari. Tot aşa, când omul creşte forţat, putem vorbi mai bine de "cantitate de om", iar nu de "om de calitate".
Viteza, care caracterizează societatea contemporană, s-a strecurat vicleneşte şi în pedagogia copiilor. Astfel, nemainţelegând rosturile de bază ale familiei, mulţi dintre părinţi îşi doresc ca cei mici să creasca rapid, nedându-şi seama că îi lipsesc pe aceştia de zestrea inestimabilă a copilăriei. La rândul lor, şi majoritatea copiilor îşi doreşte să ajungă cât mai repede maturi, nedându-şi seama că astfel se lipsesc de una dintre cele mai minunate şi odihnitoare perioade din viaţa lor.
Cum să mai fie copiii copii, când părinţii lor au uitat ce înseamnă să mai fii copil. Pentru ca cei mici să poată creşte sănătos, nesărind niciuna dintre etapele maturizării lor, părinţii trebuie să redevină copii. Deci, pentru a putea fi alături de cei mici însă, părinţii trebuie ca mai întâi să-şi redescopere propria copilărie, pe care au dat-o uitării. În cazul în care unii părinţi nu au avut o copilărie vrednică de adus aminte, nu cred că este târziu ca ei să înceapă acum, la maturitate, să îşi trăiască acea copilărie pe care nu au avut-o niciodată.
Cine a furat zâmbetul copilului ?
Zâmbetul copilului este expresia curăţiei şi a nevinovăţiei lui, precum aminteam la început. Când copilul nu mai ştie să zâmbească, lumea începe să piară. Cine urăşte însă bucuria şi lumina de pe chipul copiilor?
Diavolul este cel care a viclenit spre a-l face pe copil să nu mai vrea să fie copil, ci om mare. Diavolul urăşte orice ne poate ajuta să ne dăm seama de starea noastră lăuntrică, mult prea adesea întunecată şi încărcată cu păcate ascunse. Astfel, el urăşte copiii, căci ştie prea bine că în copii, oamenii mari îşi văd prea bine lipsurile (lipsa de bucurie, de lumină şi de curăţie).
Într-un oarecare sens, putem spune că societatea întreagă urăşte copiii, mai toate legile emise de aceasta fiind potrivnice naşterii şi creşterii copiilor de către părinţi. Astfel, femeile trebuie să muncească în rând cu bărbaţii, iar copiii să fie ceva pentru timpul liber sau pentru "week-end". Pentru aceasta, astăzi, "meseria" de bonă se arată a fi o adevărată vocaţie.
Puterea unui zâmbet de copil
Puterea unui zâmbet de copil îl înfricoşeaza pe diavol, care este urâtor a tot ce este curat. Cu zâmbet de copil cred că priveau chinuirile şi pe chinuitori lor fericiţii mucenici ai lui Hristos. Cu cât mai mult îşi păstrau mucenicii chipul luminos şi curat, cu atât mai mult diavolul îi muncea mai tare, prin uneltele lui (oameni cu mintea întunecată).
Zâmbetul copiilor este curăţia la care ne cheamă Hristos. "Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi" (I Corinteni 14, 20). Zâmbetul copiilor nu are nimic în comun cu râsul omului mare, care este adesea răutăcios, ci este ceva curat, parcă din altă lume.
"Copiii odihnesc şi refac omul. Chiar ei sunt o refacere a omului. Ei rezumă: gingăşia şi frumuseţea; curăţenia, nevinovăţia şi credinţa. Chiar pe Iisus l-au odihnit copiii. Cei mari Îl amărau mereu. Modul de a fi al copiilor este cel mai iubit de Dumnezeu. Aceştia Îl au pe Dumnezeu ca pe un bunic de pe celălalt tărâm. Dumnezeu şi copiii au înrudirea pe care noi, cei mari, o pierdem. Sfinţii sunt nişte mari copii. Departe mai suntem de ei." (Părintele Arsenie Boca).
Teodor Danalache
Preluat de pe: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/cine-furat-zambetul-copilului-125461.html
