Am vorbit până acum despre filozofia New Age ce pare la prima vedere o banală teorie, fără fundament practic. Dacă ar fi aşa am fi interesaţi de acest fenomen din pură curiozitate sau poate pentru a ne satisface veşnicul orgoliu al cunoaşterii. Din păcate pentru noi creştinii ideologia new age-istă nu a rămas la faza de teorie, ci a trecut la acţiunea clară de transformare a omului, a societăţii, a lumii, pentru realizarea obiectivului ultim: pregătirea venirii lui antihrist, a cărui venire sau împărăţie este asociată cu marele an cosmic, cu era luminii, iar sectele neopretestante milenariste cu împărăţia de o mie de ani (adventişti de ziua a şaptea şi martorii lui Yehova). Din ceea ce am amintit până acum, reiese destul de clar că învăţăturile oculte sau perpetuat în timp fiind preluate, prelucrate, actualizate, bazele rămânând însă aceleaşi. Societăţile oculte ale masoneriei şi derivaţii ale acesteia au rămas pe baricade în decursul veacurilor influenţând istoria omenirii. Au rămas nezdruncinate şi în idealul lor acela de a distruge creştinismul. Trecerea de la ocultismul teoretic la cel practic, de la masoneria contemplativă şi cea activă s-a trecut foarte timpuriu. Dacă dorim să stabilim cum s-a făcut legătura de la teorie la practică şi să arătăm că există un program ocult care astăzi este doar continuat de mişcarea New Age, este necesar să facem câteva referiri succinte la vechile societăţi oculte şi la programele lor. Eliphas Levi consideră că „filozofia masonică este filozofia vechii Cabale, este un protest împotriva cultelor ce batjocoresc natura”. Fundamentul masoneriei este ordinea veşnică. Principiul ei este dreptatea imuabilă care guvernează legile universului. Ea învaţă egalitatea în ordinea ierarhică, priveşte ca necesare gradele iniţierii şi clasificarea fraţilor în funcţie de ştiinţă şi merit „ea admite toate credinţele dar le rectifică prin credinţa în ordinea veşnică”. Printre simbolurile ei masoneria admite crucea ca semn al sacrificiului şi al morţii, dar adaugă acestui simbol trandafirul care reprezintă dragostea şi viaţa. Echerul şi compasul înseamnă dreptatea unită cu dreptatea. „Masoneria este prima încercare de sinteză universală şi de asociere într-adevăr catolică”. Eliphas Levi consideră catolicismul şi masoneria ca fiind soluţia dublă la aceeşi problemă: reconcilierea dintre credinţă şi raţiune.
Masoneria are la baza ei o legendă care porneşte de la Solomon fiul lui David şi de la Hiram, arhitectul templului. Hiram a primit însărcinarea să conducă lucrările şi miile de oameni care construiau templul. Hiram pentru buna desfăşurare a lucrărilor a împărţit lucrătorii în trei categorii (clase): ucenici, calfe, maeştrii, urmând ca fiecare să fie plătit după munca şi categoria sa astfel: ucenicii la poarta templului la coloana J, calfele tot la poarta templului dar la coloana B, iar maeştrii în sanctuarul templului. Urmărind desăvârşirea Hiram aplică fiecărui grad semne distinctive, atingeri şi cuvinte pentru recunoaştere. Astfel ei nu îşi primeau salariul decât potrivit semnului: maeştrii erau plătiţi ca maeştrii, iar calfele şi ucenicii potrivit stării lor. Trei calfe au dorit să afle cuvântul secret al maeştrilor pentru a lua plata lor, dar cuvântul nu îl puteau afla decât de la Hiram şi de la acesta cu forţa. L-au pândit în ziua în care se ruga în templu şi astfel fiecare calfă s-a pus la pândă la cele trei porţi aflate la răsărit, apus şi miazăzi, unul înarmat cu o riglă, altul cu o pârghie şi celălalt cu un ciocan de lemn. După rugăciune Hiram a dorit să iasă pe uşa din miazăzi unde a fost lovit de calfă cu rigla deoarece nu a dorit să-i divulge cuvântul. Hiram a vrut să iasă pe poarta din răsărit unde l-a întâmpinat celălalt, care l-a lovit cu pârghia, iar la a treia poartă a fost atacat de al treilea ucenic, care l-a lovit cu ciocanul ucigându-l. L-au luat apoi şi l-au îngropat. Văzând lipsa lui, Solomon a ales nouă maeştri să pornească în căutarea lui. L-au găsit şi cu dificultate l-au scos din groapă. Solomon le-a dăruit recompensă maeştrilor, un compas de aur pe care îl purtau la închizătoarea hainei lor.
Aceasta este legenda pe care mai toate grupările masonice o revendică atunci când se vorbeşte de geneza mişcării. Unii istorici văd originile masoneriei în vechile confrerii sau frăţii, alţii în vechile ordine călugăreşti din Apus. Bruno Würtz identifică geneza masoneriei în „Cavalerii pauperi a lui Hristos din templul Solomonian”, ordin întemeiat în 1118 de Hugo von Payen. În scurt timp ordinul templier ajunge în Franţa o forţă politică, cu preocupări gnostice, cu cunoştinţe oculte aduse din orient. Disciplina arcană care interzicea intrarea în organizaţie a nechemaţilor, precum şi practicile ezoterice au atras asupra lor ura Bisericii. În 1307 cavalerii templieri au fost arestaţi, averile lor confiscate urmând ca ritul lor să dispară din istorie. Dar nu a fost aşa deoarece ordinul templier a reuşit să se perpetueze prin ramura scoţiană a francmasoneriei, iar de aici în lumea întreagă. Dacă iniţial Biserica catolică a luat atitudine împoptriva masoneriei, odată cu reforma mulţi membrii ai Bisericii vor adera la masonerie. Se petrece ceea ce istoricii numesc inversiune istorică, deoarece scopul masoneriei era printre altele realizarea reformei. Martin Luther era rozecrucian, având ca blazon al familiei, vechiul blazon mason al rozecrucienilor. După unii istorici ordinul rozecrucian ar fi apărut mai târziu, însă cei mai mulţi leagă apariţia acestui ordin mason de numele lui Christianus Rosencreutz (1378 – 1484). Marii reformatori chiar dacă nu au fost masoni activi (Luther a fost) s-au inspirat din doctrina lor. Fărâmiţarea ulterioară a Bisericii a fost de asemenea opera lojelor masone: Charles Tezc Russel, Josef Smits, Brigham Young, Rudolf Stainer au fost masoni. Dacă iniţial masoneria a militat pentru dezbinarea şi fărâmiţarea Bisericii, acum luptă pentru unitatea ei, dar sub forma unei „supra biserici definitiv transformată în contrariul ei păgân, o biserică mondială antropocentrică, a plănuitei statalităţi francmasone planetare”(Bruno Wurtz,New Age,pg 94)
Pr Tudor Budeanu
