Nicu naum – un frate de cruce

Dorim în acest număr special dedicat Crăciunului să evocăm persoana şi personalitatea unui om de care ţara noastră a avut parte, nu atât ţara delimitată de graniţele politice, ci ţara aflată după anii ’50 ai secolului trecut în exil pe continentul nord american, mai ales în Canada. Se numeşte Nicu Naum, iar „cariera” lui în a urma lui Hristos şi-a zidit-o înfruntând temniţele comuniste, iar mai apoi după ce a emigrat în Canada, promovând valorile româneşti dincolo de ocean şi ajutând cu tot ce i-a stat în putinţă pe mulţi din românii care au emigrat în Canada pe vremea comuniştilor să-şi găsească un rost în noua patrie. Mărturiile despre el au apărut într-un număr al revistei ROST, în rest media este săracă în informaţii despre acest om, pe care îmi face plăcere să-l numesc Moş Nicolae (numele Nicu vine de la Nicolae) sau Moş Crăciun din România. (De ce trebuie neapărat să-l preluăm pe Moş Crăciun din Laponia, când l-am putea avea pe-al nostru?) Până vom mai strânge informaţii despre acest om deosebit, mai jos vă punem la dispoziţie o mărturie a unui român postată pe un blog:


„Aflu de pe blogul prietenului Claudiu Târziu că a apărut nr. 86 al revistei Rost, închinat unei mari figuri mărturisitoare, pe care am încredinţarea neclintită că Dumnezeu o proslăveşte în ceruri tot atîta pe cît oamenii o ignoră pe pămînt. Pun şi eu mărturia mea că NICU NAUM a fost poate omul cel mai curat, mai inimos şi mai discret pe care l-am cunoscut vreodată în carne şi oase. Nu mai sînt să mărturisească despre el fraţii de cruce de odinioară, cu care a înfruntat prigoanele istoriei şi a pribegit de-a lungul şi de-a latul unei lumi care nu l-a meritat nicăieri şi niciodată. Pot însă mărturisi îndestul nu puţini purtători ai crucii exilului, care au avut în el măsura vie a CREDINŢEI NELIMITATE. Şi dacă n-ar mărturisi ei, ar striga pietrele, de la Montréal pînă la Bucureşti.
M-am sfiit, poate, sau pur şi simplu n-am fost vrednic să scriu despre el, ca unul ce l-am cunoscut tîrziu şi în răstimpuri mai degrabă zgîrcite, cînd la Bucureşti, cînd la Hamilton sau la Princeton. Încerc un început de răscumpărare dedicîndu-i poezia de mai jos, pe care ar fi putut-o oricînd semna el însuşi, dacă dăruirea făptuitoare i-ar fi lăsat mai mult timp să se aplece asupra cuvintelor. (R. C.)” Marian MĂGUREANU