DESPRE MILOSTENIE - Ne vorbeşte Părintele Epifanie

• CÂT TREBUIE SĂ DĂM?
Gheronda, de regulă de îndreptăâim pe noi înşine. Unul spune: „Am trei copii, nu pot să o scot la capăt. Ce să dau?” Altul zice şi el: „Tatăl meu nu mi-a lăsat o casă, câştig puţin pe lună, nu fac faţă, trebuie să-mi iau o locuinţă. Ce să dau?” Aş dori să ne daţi un răspuns corect.
Arhimandritul Epifanie/ Când dobândim o dragoste adevărată de Dumnezeu şi aproapele, ce cuprinde smerenia adevărată şi duhul de jertfă, atunci vom ajunge şi nişte iconomi mai buni atât ai celor materiale, cât şi a bogăţiilor duhovniceşti.
Noi, Creştinii, ne situăm fiecare pe o anumită treaptă. Scara virtuţilor, a sporirii Creştineşti, are un număr nemărginit de trepte pentru un Creştin; nu poţi ajunge de la un nivel la altul prin sărituri. Adesea urcăm bătând pasul pe loc. Sânt însă şi Creştini care, făcând sărituri, deşi sunt bogaţi, se arată săraci. Le dau pe toate sau dau foarte mult, şi păstrează pentru sine foarte puţin. Creştinii foarte simpli, care nu au sporit prea mult, au nevoie de unele măsuri pedagogice, le-am spune, ca să se antreneze; şi aşa, încetul cu încetul, să se familiarizeze cu condiţiile impuse de urcuşul pe scara duhovnicească.
Unii îndrumători duhovniceşti au ca temelie porunca Legii lui Moisì şi cuvintele Domnului. Porunca Vechiului Legământ spune ca a zecea parte din veniturile pe care le realizează cineva să ajungă la săraci. De aceea spunea Fariseul: „Dau zeciuială din toate câte câştig” /Lc. 18:12/ Bineînţeles, nu pentru aceasta L-a osândit Domnul, ci pentru dispoziţia lui sufletească mândră. Nu pentru că ţinea Legea, ci pentru că făcea aceasta cu mândrie. Şi, îndeobşte, pentru că-l dispreţuia pe vameşul ce se prihănea pe sine: „Nu sânt ca ceilalţi oameni… sau ca acest vameş.” /Lc. 18:11 /
Domnul, când i-a mustrat pe Farisei, le-a spus: „Vai vouă, cărturari şi Farisei făţarnici, că zeciuiţi izma şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele ale legii, judecata şi mila şi credinţa; acestea se cădea să le faceţi, şi acelea să nu le lăsaţi.” /Mat. 23:23/
A da a zecea parte este, deci, o poruncă. Domnul nostru, pe de altă parte, spune: „Că zic vouă: că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a Cărturarilor şi a Fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor.” /Mat. 5:20/ Ne-a cerut, aşadar, să facem ceva mai mult decât au făcut cărturarii şi Fariseii, care dădeau a zecea parte din câştigurile lor.
Este ca o lecţie pe care cineva ar preda-o studenţilor din primii ani (să ne gândim că toţi suntem, într-un fel, învăţăcei la şcoala Domului nostru), spunând: „Să dăm cel puţin zeciuiala Legii lui Moisì, şi încă ceva pe deasupra, ca să se plinească cuvântul Domnului că trebuie să prisosească dreptatea noastră mai mult decât dreptatea cărturarilor şi Fariseilor. Dreptatea este un termen larg, în care se cuprind virtuţile, deci şi milostenia.
Va trebui să avem cel puţin ca temelie, ca întâia treaptă în urcuşul nostru, darea zeciuielii din veniturile noastre şi, dacă se poate, încă ceva în plus. Altfel, ne jucăm cu veşnicia. „Că judecata e fără milă celuia ce nu a făcut milă; şi se prealaudă mila asupra judecăţii,” /Iac. 2:13/ spune Iacov în epistola sa. Adică, în ziua celei de-a Doua Veniri, milostenia va covârşi judecata. Noi nu dăm nici o sutime din bunurile noastre şi ne închipuim că vom intra în Împărăţia Cerurilor. Nu vom intra! Pentru că Domnul a spus: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.” /Mat. 5:7/

• ÎNDREPTĂŢIRI
Arhimandritul Epifanie/ Spun unii părinţi: „Fac eforturi deosebite pentru a câştiga mai mult, întrucât am copii.” Pentru ca să câştigi mai mult, trebuie să sari peste praznice, iar Duminicile lucrătoare se înmulţesc şi ele; înseamnă să ajungi lacom şi să fi strâns la pungă când este vorba să dai. Îi vezi pe alţii că sunt în nevoi şi faci tot felul de cheltuieli de prisos pe motivul că ai copii. Sfântul Vasílie cel Mare (precum şi Sfântul Ioán Gură-de-Aur) le spune celor ce îşi motivează lipsa de milostenie prin faptul că trebuie să-şi „aranjeze” copiii în viaţă: „Fratele meu, când cereai lui Dumnezeu să-ţi dea o fată bună cu care să faci casă şi să ai copii, ai spus vreodată: „Dă-mi femeie şi copii ca să pot încălca poruncile Tale… Dă-mi femeie şi copil ca să pierd Împărăţia Ta…”? Sau poate că ai spus: „Dă-mi copii ca să nu mai fac nici odată milostenie aproapelui meu”, chiar dacă acela nu are şi eu am de prisos? Ai spus vreodată: „Dă-mi femeie şi copii ca să nu mai merg Duminica la biserică, ca să lucrez Duminica.”? Te-ai rugat vreodată aşa?Te-ai rugat vreodată aşa? Nu, dimpotrivă, ai spus: „Dumnezeul meu, dă-mi femeie ca să mă ajute să fiu un Creştin mai bun decât sânt acum, ca să nu mă expun primejdiei de a cădea în păcate trupeşti.” De ce nevoile familiale au devenit acum o scuză ca să nu mai faci milostenie?
Unii, iarăşi, ar putea spune: „Eu câştig doar 300.000 pe lună şi am 3 sau 4 copii; nu-mi ajung, nu-mi sunt suficienţi ca să trăiesc.”
Dar ai încheiat contract cu cineva la început de căsnicie că vor fi 300.000 şi nu 200.000? Dar dacă în loc de 300.000 erau 200.000? Iată că un altul ia 350.000 şi spune acelaşi lucru ca tine. Dar dacă nu erau 350.000, ci 330.000 sau 310.000, ce făceai? Ţi-ai îngrădi, pur şi simplu, nevoile.
Să înţelegem că trebuie să punem deoparte un procent din venituri pentru cei săraci. Să fim foarte conştienţi că orice dăm în mâinile oamenilor vom lua înapoi din mâinile lui Dumnezeu. Şi nu doar în viaţa ce va să vină, ci şi în viaţa aceasta. Dăm un lucru? De o sută de ori mai mult trimite Dumnezeu înapoi. Spune Domnul că cel ce a lăsat toate pentru El nu poate „să nu ia însutit acum, în vremea aceasta, case şi fraţi şi surori şi mume şi copii şi moşii, cu prigoniri, şi în veacul cel viitor de viaţă vécĭnică.” /Mar. 10:30/ Şi Dumnezeu „credincios este” făgăduinţei făcute. /I Cor. 1:9; 10:30; II Cor. 1:18; I Thes. 5:24/

• NUMAI PLĂMADA
Nu ar trebui, Gheronda, să ne preocupăm de aranjarea în viaţă a copiilor noştri?
Arhimandritul Epifanie/ Totuşi, să nu credeţi că faceţi un bine când le lăsaţi copiilor voştri averi mari. Îi învăţaţi să risipească mai uşor. Fericitul Părinte Ioíl Ianokopulos spunea: „Părinţii, dacă vor să le facă bine copiilor lor, să nu le frământe şi pâinea, ci să le lase numai plămada. Pâinea să si-o frământe ei înşişi. Abia atunci îşi ajută cu adevărat copii. Dacă le lasă pâinea de-a gata, şi coaptă şi feliată, uneori unsă şi cu miere, îi învaţă să fie trândavi şi risipitori.”
Să le lase ceva care le poate fi necesar pentru a se urni în viaţă. Să nu le lase averi, pentru că dacă copiii se obişnuiesc să nu lucreze, vor ajunge să spună: „Bunicul sau bunica cutare să fie pomenit! Slavă Domnului că acum am cu ce trăi, lucrez sau nu lucrez, nu mai contează, sunt asigurat.”
Prin acesta fac rău copiilor. Să nu le facem, deci, multe bucurii materiale. Căci cei ce se strică nu sunt numai proprii copii, ci, mai târziu, adesea şi nepoţii. Ei ajung să mănânce şi să bea „în sănătatea fraierilor” care au muncit pentru ei. De multe ori, părinţii se lipsesc pe sine de cele necesare pentru a aduna averi, iar copiii, mai apoi, le risipesc. Accentuez acest lucru! Nu oferiţi multe bunuri materiale copiilor. Doar plămadă, ca să aibă ce frământa ei singuri. Să nu le împlinim pretenţiile de prisos, mai ales nu în detrimentul milosteniei pe care sântem datori să o facem.

Extras din lucrarea: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”- Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Ed. Predania, Bucureşti 2010