Martiri ai neamului românesc - Doctorul Dumitru Uţă

A fost unul dintre Sfinţii temniţelor româneşti, un adevarat doctor fără de arginţi, care a stat închis la Aiud 23 de ani; un om cu o profundă credinţă în Dumnezeu şi o mare dăruire faţă de semeni.
Dupa ce l-a vindecat pe subdirectorul închisorii Aiud, Mareş, de tifos, doctorul Uţă a devenit omul cel mai respectat din închisoare, chiar de către conducere. Avea voie sa iasă oricând dorea din penitenciar pentru a face rost de medicamente şi se întorcea de fiecare dată încărcat, cu saci plini. Toată lumea temniţei îi cerea ajutorul, gardienii şi funcţionarii îl chemau frecvent la ei acasă pentru felurite probleme de sănătate ale rudelor şi cunoscuţilor.
Astfel a cunoscut-o pe Veronica, fiica unui gardian, pe care a meditat-o la engleză. Veronica a fost atât de impresionată de acest om, încât la aşteptat douazeci de ani să se elibereze. S-au căsătorit în 1967. Se pare că, împlinindu-se în cele ale duhului, doctorul Uţă nu se mai gândea la căsătorie. A făcut-o însă numai pentru a-i răsplăti Veronicăi aşteptarea şi dragostea. Acesteia i-a devenit, cum va spune ea singură mai târziu, un adevarat “părinte sufletesc”.
În închisoare doctorul Uţă uimea cu marea lui putere de muncă, uitând să mănânce, încât de multe ori cei apropiaţi îl hrăneau… Ţinea cu evlavie post şi dădea celorlalţi bucăţica de carne ce se întâmpla să vină mai totdeauna miercurea şi vinerea.
La un moment dat s-a pus problema să fie eliberat, pentru buna lui purtare şi merite medicale. Însă doctorul Uţă a răspuns: “Unde pot fi eu mai mult de folos, aici sau afară?”… Şi a rămas în închisoare. Îşi fabricase tot felul de instrumente chirurgicale, pense, bisturie, cu care făcea intervenţii chirurgicale cu mult succes. S-au întâmplat cazuri când medicinişti din Bucureşti au venit la Aiud să înveţe de la el practica medicală.
La ieşirea din închisoare i s-a dat un post de medic într-un mic sat. Acolo îl găseai toată ziua la “spital”, pe care el singur îl dotase. În scurt timp a devenit omul cel mai iubit din toate satele din împrejurimi. Pentru munca lui nu primea nicio plată. Oamenii ar fi vrut mult să-i mulţumească, să-i arate recunoştinţa, numai că doctorul lor nu mânca aproape nimic afară de fructe. Însă nici de acestea nu primea… În cele din urmă, sătenii au gasit totuşi o cale discretă de a-i dărui câte ceva: îi dşertau în grădină, pe neobservate, traiste pline cu fructe. Şi astfel, toată vara şi toamna puteau fi văzute, ca-n poveşti grămezi de fructe sub pomii din grădinuţa doctorului Uţă.
Securitatea s-a alarmat de popularitatea ce-o câştigase. S-a hotărât de sus ca doctorului să i se dea post în Bucureşti, ca astfel să i se piardă “aura”… Doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-şi dea ultimile examene şi a fost ţinut astfel pe o poziţie mai umilă. S-a impus însă prin marea lui dăruire şi competenţă, încât era numit de toţi “doctorul cel mare”. Aşa şi-a săvârşit “alergarea”, în smerenie, rugăciune şi slujirea oamenilor.
Prin pilda vieţii sale ne-a lăsat această mare învăţătură ca moştenire: de a face pentru apropele totul, ca pentru Hristos.

după Monahul Atanasie Ştefănescu
http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfintii-inchisorilor/dumitru-uta-doctorul-fara-de-arginti