În urmă cu mulţi ani,la recomandarea unui prieten
am citit romanul lui Gabriel Garcia
Marquez „Un veac de singurătate” o carte minunată pentru care încă îi mulţumesc
în gând. Macondo, locul uitat de timp şi familia Buendia prinşi în labirintul
vieţii pentru un veac.Un veac de singurătate unde aproape nimeni,cu excepţia
ţiganului Melchiade(după părerea mea) nu-şi găseşte rostul. Romanul scris
într-un stil deosebit, rămâne pentru multă vreme în mintea cititorului.Aşa a
rămas şi în amintirea mea,fără să cred atunci,că Macondo se va asemăna atât de
mult ţara în care va urma trăiesc.O ţară care de aproape un veac nu-şi găseşte
locul într-o Europă ostilă ce o priveşte ca pe o fiică vitregă.O ţară care
parcă si-a pierdut coordonatele corecte.Locul unde nu se prea face nimic,dar
totul e posibil.Unde s-a pentrecut ruptura de la normalitate?Care ar fi punctul de întoarcere
pentru a ne regăsi......Poate anii treizeci se potrivesc mai bine pentru a
descrie o aproximativă normalitate a societăţii româneşti.Eu personal regret
acei ani ai bunului simţ.Nu spun că trebuie să ne întoarvem la nivelul acelor
ani,dar poate încă nu e prea târziu să adoptăm comportamentul bunicilor noştri
în multe aspecte ale vieţii.Mostalgie? nu ştiu, dar parcă nu-mi place lumea în
care trăiesc,viteza cu care încercăm să rezolvăm totul.De aproape un secol rătăcim
încercând să vedem ce sistem economic ni se potriveşte,ce pedagogie să adoptăm
pentru viitorul şcolii româneşti,cum să redresăm dezastrul în care singuri am
intrat,prin uciderea oamenilor de valoare pe care i-am avut.De atunci nu ne mai
revenim.Macondo,localitatea columbiană cu uliţe murdare şi oameni şterşi riscă
să devină realitate pentru noi.Timpul a trecut peste eroii lui Marquez fără să
aducă modificări prea mari.Poate încă sperăm că timpul va rezolva problemele noastre,însă
timpul nu rezolvă nimic doar învecheşte,ne lasă nouă acest privilegiu.