Evanghelia de azi ne aminteşte în această perioadă de început de Triod că
pocăinţa noastră este aproape. Simţim adierea postului mare care vine să ne
smerească şi să ne pregătească pentru slăvitul praznic al Învierii. Duminica
Fiului Risipitor ne aminteşte de propria avere primită de la Dumnezeu şi
cheltuită pentru realizarea ambiţiilor personale care adeseori sunt contrare
voinţei lui Dumnezeu. Fiul cel mic din pildă este conştient de faptul că este
bogat. Voia să administreze el averea, după bunul plac. Înr-o zi vine înaintea
tatălui său şi spune „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”.
Vom vedea împreună ce va urma. În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută
cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al
tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei -
într-un cuvânt, tot ce caracterizează tinereţea. Fiul cel mic a crescut în casa
părintească. Ajungând la anii adolescenţei, şi-a închipuit că deja casa
părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub
conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care
se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.
„Sunt moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar
fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi
chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de
strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi
jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac
pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci
casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?
Sfântul
Ignatie Briancianinov menţiona referitor la această pericopă evanghelică ,,Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se
pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo
nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa
Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu
– li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de
puternici - spun ei - ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi
ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea
sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale!
Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile
noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”. Cu ce sunt mai
bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic
tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”?
Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de
sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi
învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase
ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune
ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă
neatent, împrăştiat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase
şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o
foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe.
Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit,
pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se ajunge după o asemenea
îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul
risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi
capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte
pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara
aceea”, iar tânărul începe să
simtă greutatea vieţii, pe care nu o simţise acasă. Ajunge să se umilească
pentru a putea trăi, slujind paznic la o turmă de porci şi dorea să mănânce din
mâncarea porcilor dar nici măcar atât nu primea. A fost nevoie de o astfel de
cădere ca tânărul să-şi vină în sine
adică să înceapă să gândească ca un rege. În momentul în care conştientizează
cine a fost, adică fiu de nobil, vine şi imboldul întoarcerii. A recunoscut
înaintea tatălui său păcatele făcute şi a primit iertarea. Suntem tentaţi să
credem că întoarcerea de la păcat la virtute este uşoară. Dar în realitate ştim
cu toţii că întoarcerea la Dumnezeu nu este simplă. Regăsirea locului în
Biserica lui Hristos necesită efort şi nu mulţi mai sunt dispuşi să-l facă.
Trebuie să înţelegem că locul nostru în Biserică nu poate fi ocupat de nimeni.
El va rămâne gol câtă vreme noi alergăm spre alte preocupări dar ne aşteaptă
mereu înapoi.
Fiul risipitor a avut puterea de a reveni acolo
unde a fost odată. De această putere a pocăinţei avem nevoie şi noi pentru
întoarcerea la Hristos ştiind că fără pocăinţă nu avem parte nici de inel şi
nici de haina cea frumoasă, iar ospăţul pregătit pentru noi rămâne departe în
zorii inocenţei noastre.
Postul se apropie, să ne
gândim măcar puţin la casa părintească ce ne-a legănat copilăria şi a reuşit să
ne umple sufletele de bucurii, la biserica din sat care ne-a dăruit aripi spre
cer.
Preot
Tudor BUDEANU