In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. Cuvantul psalmodiat de cor, “Cine este Acela Imparatul slavei?”, ne este noua introducere la cuvantul dumnezeiesc al Evangheliei de astazi. Sa-l ascultam:
“Zis-a Domnul: Ascultati pilda aceasta: Era un om oarecare stapan al casei sale, care a sadit vie. A imprejmuit-o cu gard, a sapat in ea teasc, a cladit un turn si a dat-o lucratorilor, iar el s-a dus departe. Cand a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucratori, ca sa-i ia roadele. Dar lucratorii, punand mana pe slugi (slujitorii lui Dumnezeu), pe una au batut-o, pe alta au omorat-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decat cele dintai, si au facut cu ele tot asa. La urma, a trimis la ei pe fiul sau, zicand: Se vor rusina de fiul meu. Iar lucratorii viei, vazand pe fiul, au zis intre ei: Acesta este mostenitorul; veniti sa-l omoram si sa avem noi mostenirea lui. Si, punand mana pe el, l-au scos afara din vie si l-au ucis. Deci, cand va veni stapanul viei, ce va face acelor lucratori? I-au raspuns: Pe acesti rai, cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-ati citit niciodata in Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta si este lucru minunat in ochii nostri»? De aceea va spun ca imparatia lui Dumnezeu se va lua de la voi si se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea il va strivi. Iar arhiereii si fariseii, ascultand pildele Lui, au inteles ca despre ei vorbeste” (Matei 21, 33-45).
Preaiubitilor, am inteles toti ca e vorba de o parabola ce a fost rostita de Mantuitorul chiar in Saptamana Patimilor, inainte de patimirea Sa, adica inainte de Cruce si de Inviere. Era la Templu, si carturarii si fariseii se aflau de fata. Intelesul ei ne dezvaluie o icoana a istoriei. De aceea, sa-L rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne daruiasca lumina acestui inteles. Stapanul este Dumnezeu; via – darurile Lui si lumea aceasta, referitor la poporul ales, asa cum cititm la Profetul Isaia cap. 5: via e insusi poporul lui Dumnezeu. “Vreau sa cant pentru prietenul meu cantecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coasta manoasa. A sapat-o, a curatit-o de pietre, a sadit-o cu vita de bun soi. Ridicat-a in mijlocul ei un turn, sapat-a si un teasc, si avea nadejde ca va face struguri, dar ea a facut agurida”. “A imprejmuit-o cu gard”, am ascultat rostindu-se de catre Mantuitorul. Gardul imprejmuirii – Legea pe care a dat-o prin Moisi, ca sa-i fie ocrotire, zid impotriva raului, a pacatului. “A sapat in ea teasc” – teascul, in vie, reprezenta locul unde se striveau strugurii si instrumentul pentru producerea vinului. Aici, teascul are intelesul de altar.
Deci, in mijlocul viei altarul de jertfa, pe care jertfeste fiecare cu darul lui. “Si a cladit turn” – turn de straja, de veghe. Turnul e reprezentat prin mai-marii poporului, arhierei, farisei, acei care aveau datoria sa strajuiasca la pazirea Legii si deci la ocrotirea poporului, a viei, dupa voia Stapanului – a lui Dumnezeu. “Si a dat via lucratorilor, iar el a plecat departe”. – Dupa ce-ti incredinteaza darul, te lasa sa ucenicesti, sa lucrezi. Dumnezeu parca Se retrage. Si tainic El te inspira, dar fara sa te sileasca. Se pare ca e departe, si, totusi, chiar atunci cand crezi ca e departe, iar tu te rogi cu foc, e mai aproape ca oricand de tine. E taina aceasta a libertatii, pentru ca intr-adevar ucenicul sa cunoasca darul uimitor al libertatii, sa fie cu adevarat raspunzator si el de fapta lui.
Sa aiba mangaierea ca lucrul facut e si al lui. E totodata si darul lui Dumnezeu, dar si osteneala lui. Nimic nu vom intelege in Scriptura fara acest, daca vreti, paradox, aceasta antinomie. Adica, in ce inteles: lucrarea darului lui Dumnezeu si a ostenelii noastre. Ai spune ca totul este dar, si asa este; dar spui ca fara osteneala ta nimic nu este, si asa si este. Si atunci, unde este adevarul? Sau darul, sau osteneala? Ei bine, adevar e si una si alta. Asta inseamna paradox. E si darul lui Dumnezeu, si osteneala mea, fara de care nu capat nimic. Aici e taina libertatii, aici e taina bucuriei, a inaltarii, a oricarui progres, daca vreti, a oricarei sporiri in istorie. Si aici e si taina caderii si-a durerii, in acelasi timp. Caci in aceasta taina a libertatii insasi moartea si-a gasit loc. Pacatul si moartea... De aceea spune Sfantul Grigorie de Nyssa ca pacatul descopera totodata si libertatea, si pierderea libertatii. Si libertatea ca poti sa faci rau, din nefericire. Ai pierdut libertatea si ai devenit robul raului.
... “Si a plecat (stapanul) departe”. Dar a sosit vremea roadelor. Caci, daca i-a lasat in libertate pe oameni, nimeni nu este scutit de raspunderea rodului, intr-o lume a zidirii, a creatiei. Au n-a spus Mantuitorul: “Dupa roade ii veti cunoaste”? Numai rodul ne indreptateste inaintea lui Dumnezeu si inaintea istoriei, inaintea oamenilor. Si ati vazut ce spunea proorocul Isaia: n-a adus via roade, ci agurida.
A venit sa ceara Dumnezeu rodul. Dar lucratorii, cand i-au vazut pe slujitori, au pus mana pe ei, i-au batut, i-au lovit, i-au ucis. Slujitorii, sau slugile trimise de stapan sunt profetii, in Vechiul Testament. Si de-a lungul sutelor de ani multi profeti au indurat aceasta ucidere a lucratorilor viei. Au fost, asa cum va spune Apostolul mai tarziu, Sf. Apostol Pavel, in Epistola catre Evrei, ca au fost batjocoriti, loviti, multi dintre ei ucisi, ferestruiti, cu pietre ucisi, pusi la cazne, ucisi cu sabia, pribegind in piei De oaie, in piei de capra, lipsiti, stramtorati, rau primiti. Si din nou Mantuitorul adauga. Daca intr-o perioada acesti slujitori au fost primiti de lucratorii viei precum s-a spus, a trimis alti slujitori; au patimit mai rau decat cei dintai. Iar la urma a trimis pe fiul sau, zicand: Se vor rusina de fiul meu. Fiul era El insusi, Mantuitorul. El, Care se pregatea sa intampine acum crucea, asa precum pregatise pe ucenici de-a lungul lunilor care premersesera, cand le spunea: “Iata, ne suim in Ierusalim, si Fiul Omului va fi dat in mainile oamenilor pacatosi, care Il vor batjocori, lovi, scuipa, rastigni, omori”. Si acum le spune direct fariseilor, la Templu. Lucratorii viei, vazand pe fiul, au zis: Acesta este mostenitorul. Veniti sa-l omoram, sa avem noi mostenirea lui. Cuvantul uimeste: “Sa avem noi mostenirea”.
Noi credem ca aici Mantuitorul spune de-a dreptul tocmai fariseilor, le descopera pacatul lor. Pentru ca ei faceau din virtutea lor valoarea suprema, mantuitoare. Deci: “sa avem noi mostenirea” – in noi este totul, nu mai avem nevoie nici de Fiul. Altfel spus – mantuirea prin ei. Sa nu fie! Caci greu este cuvantul. “Si punand mana pe el, l-au scos afara din vie si l-au ucis”. Profeteste Mantuitorul cum va fi ucis, rastignit in afara templului, pe dealul Golgotei (al Capatanii). Si aici se incheie drama unui anumit timp al istoriei – cu rastignirea. Observati: nu vorbeste Mantuitorul aici de inviere. Acest fapt a dat temei celor mai ascutiti cercetatori ai Scripturilor sa incredinteze ca Mantuitorul a rostit aceasta pilda cu aceasta taina profetica si ca e un adevar al Scripturilor. Caci daca ar fi fost spusa mai tarziu, de altcineva, ar fi fost vorba si de inviere. Mantuitorul acum le pune in fata ultimul lor pacat –al crucii. Si raspunderea: “Cand va veni stapanul viei, ce va face acelor lucratori?”. Si I-au raspuns – nu toti, unii numai: “Pe acesti rai, cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor”. La Sf. Evanghelist Luca, aceeasi pilda mai are un raspuns. Unii din farisei au zis: Sa nu fie, Doamne! S-au cutremurat in fata unui asemenea cuvant, unei asemenea sentinte.
Pana aici pilda se refera mai ales la farisei si carturari. Dar observati: nu e vorba – si as vrea sa subliniez acest lucru – de poporul intreg, de poporul ales; pentru ca nu osandeste via, ci numai pe lucratori, pe farisei si carturari. Deci niciodata n-ai dreptul sa osandesti un neam intreg. Nicaieri in Scriptura nu este vorba de osanda unui neam, ci numai de cei care au fost raspunzatori pentru el, cei care s-au aflat in turn – adica la veghe, la straja, si nu si-au implinit chemarea. De aici inainte pilda se deschide intr-o viziune asupra intregii istorii. Si zice Mantuitorul: “Au n-ati citit niciodata in Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta si este lucru minunat in ochii nostri»?”. De unde este cuvantul acesta? Il rostise odinioara Psalmistul, asa cum citim la Psalmul 117. Mantuitorul reproduce cuvantul intocmai: “Piatra pe care n-au bagat-o in seama ziditorii, aceasta s-a facut in capul unghiului. Si de la Domnul a fost aceasta si minunata este in ochii nostri” (Ps. 117, 22-23).
Pe cine reprezinta aceasta piatra? Nabucodonosor, regele Babilonului, avand in captivitate o mare parte din neamul ales, intre acestia fiind si Daniel, a avut o viziune si a chemat pe inteleptii sai sa-i dezlege, sa-i talcuiasca. Dar cei din neamul sau nu s-au priceput, si atunci a chemat si pe Daniel. Si asa i-a vorbit profetul: “O, rege! Tu priveai si iata un chip – acest chip era peste masura de mare si stralucirea lui neobisnuita –statea inaintea ta si infatisarea lui era grozava. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul si bratele de argint, mijlocul si coapsele de arama, pulpele de fier, iar picioarele parte de fier si parte de lut. Tu priveai si iata o piatra desprinsa, nu de mana, a lovit chpul peste picioarele de fier si Domn lut si le-a sfaramat. Atunci au fost sfaramate in acelasi timp fierul, lutul, arama, argintul si aurul si au ajuns ca pleava de pe arie vara si vantul le-a luat cu sine fara ca sa se gaseasca locul lor; iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare si a umplut tot pamantul” (Daniel 2, 31-35). In scurt, talcuirea acestei viziuni inseamna imparatiile care s-au desfasurat incepand cu vremea aceea (cu circa 450-500 de ani inainte de Mantuitorul), care reprezentau fie puterea aurului, a argintului, a aramei, a fierului, a lutului, si care, toate s-au spulberat in istorie. Dar Piatra a crescut si a devenit un munte inalt care strajuie peste tot pamantul.
Iar Piatra – cum vor spune Sf. Apostol Pavel si Petru – era Hristos. Piatra ajunsa in capul unghiului. In vremea veche, in constructii, piatra unghiulara era acea piatra care lega doi pereti, doua ziduri; pusa la locul de imbinare, in unghi, unde se imbinau cele doua ziduri, si care facea legatura intre ele. Si de aceea va spuneam ca pilda se desfasoara intr-o viziune asupra intregii istorii. Piatra unghiulara care lega si leaga cele doua ziduri, cele doua lumi – Israelul si Neamurile, adica intreaga umanitate. Atunci, cuvantul pune cea mai adanca tema a Revelatiei, a Descoperirii dumnezeiesti, si anume ca in Hristos, pentru constiinta crestina, potrivit Revelatiei, e data unirea tuturor neamurilor pamantului, e data posibilitatea impacarii tuturor, e data posibilitatea salvarii. El este, asa cum Il descopera Scripturile, Mesia – Hristosul, Trimisul lui Dumnezeu – si Unicul; caci se descopera aici unicitatea lui Hristos, a acestei Pietre unghiulare. Caci ar putea spune cineva: Bine, dar au mai fost si alti profeti, si alti intemeietori de religii. Cum Hristos este unic? –Da, El este unic prin insusi faptul ca este Fiul pe care Il trimite Stapanul viei, potrivit parabolei.
Este Fiul unic al Parintelui ceresc, Care n-are decat un singuri Fiu, despre Care a rostit si la Botez, la Iordan, si la Muntele Taborului: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit. Pe Acesta sa-L ascultati!”. El este unic si, fiind unic, El poate da unitatea umanitatii intregi. Caci daca n-ar fi unic, si daca am mai astepta si alti profeti, pe care l-ar alege istoria? Ce deruta, ce crize s-ar produce neincetat in adancul constiintei umane! Dar, repet, Dumnezeu nu are decat un singur Fiu, pe El L-a trimis, si El a luat pacatul intregii omeniri, l-a pironit pe cruce si, El, unicul, a biruit acea povara strivitoare a pacatului si a mortii, prin Inviere. Si, asa cum au marturisit Parintii Bisericii, in frunte cu Marele Atanasie, El cu adevarat este Unicul Mantuitor, pentru ca este Unicul Dumnezeu si Om totodata. In nici o religie, in nici o profetie, in nici o descoperire dumnezeiasca nu ni se comunica vreun mesia, vreun salvator care sa fie totodata si Dumnezeu si om, ca Iisus Hristos. Nici Mahomed, nici Budha, si nici altii, oricare ar fi. Si constiinta religioasa crestina intelege acest fapt: ca eu, ca om, nu pot fi mantuitor; oricare dintre noi. Toti suntem cu greselile noastre. Numai El, pentru ca e si Dumnezeu si Om, ne poate salva. Numai Cel fara pacat poate izgoni pacatul. Numai Cel care a biruit moartea poate sa biruie si moartea mea; numai cel care a inviat ma poate invia si pe mine. De aceea El e cu adevarat Piatra cea din capul unghiului, asa cum Se descopera El. Si adauga: “de la Dumnezeu este aceasta” – pentru ca El e Fiul lui Dumnezeu.
“Si se va lua imparatia de la neamul acesta si se va da neamului care va aduce roade”. – Deschide perspectiva istoriei, adica a intemeierii Bisericii si a chemarii neamurilor. Si, fireste, la acel prag al istoriei, la acea plinire a vremii, asa precum spun Scripturile, si neamul cel dintai si ales, care a primit chemarea, si el va cunoaste taina acestei Pietre din capul unghiului, care a unit cele doua lumi. Cum va spune Sf. Pavel: Daca ramurile din aceasta radacina au dezvaluit stralucirea Evangheliei, dar tulpina din care au rasarit, prin Hristos, Care-i Radacina!
Si cuvantul de incheiere, si mai greu si uimitor: “Cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea il va strivi”. Repet, greu este cuvantul. Deodata spune, pentru o constiinta care ia aminte la Evanghelie, ca nu poti sa te feresti din calea Ei, nu poti trece dincolo de Hristos. Sau tu cazi, impotrivindu-te, sau Ea cade peste tine, n-O poti evita. Si, deodata, aceasta descoperire te uimeste, te framanta, te zguduie. Un suflet chinuit imi spunea nu demult: Orice cuvant si gand al meu cand stiu ce ecou are in sufletele celorlalti... dar mai mult, chiar simpla lui iradiere... Gandirea este o energie care se raspandeste. Si daca raspandesc aceasta gandire rea, vinovata, a mea, care-i infecteaza pe cei din jurul meu, cum voi raspunde? Caci ea ramane, fie in jurul meu, fie in cei pe care i-am smintit, i-am tulburat. Aceasta raspundere, de care nu pot sa nu tin seama. Si cum sa cazi tu peste Piatra? Si cum te sfarmi, daca tu cazi?
Cand un vas cade pe piatra, se intelege ca se sparge. Dar in Evanghelie totul trebuie inteles duhovniceste. Nu-i vorba de o violenta fizica, in nici un chip. Si nu e cu putinta sa intemeiezi pe Evanghelie violenta fizica. Nu e cu putinta, nu ai nici un drept. Si a fost o mare prabusire, o mare cadere, o mare eroare si tragedie in istorie cand s-a incercat sa se indreptateasca uneori chiar osandiri la moarte. Iertati-ma ca trebuie sa numesc Inchizita. In numele Evangheliei... Si prin aceasta si altii au incercat sa justifice faptele lor rele. Or, in Evanghelie, va rog sa retineti, nu poti intemeia nici un fel de violenta fizica. Numai adevarul, care trebuie sa convinga cu armele adevarului. Si de ce nu poti intemeia in Evanghelie o violenta fizica, ci numai duhovniceste, prin Duhul adevarului? – Pentru ca inceputul Evangheliei este prin Duhul Sfant. Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfant S-a intrupat si din Fecioara, in curatie sfanta. Atunci, intreaga Evanghelie este iluminata duhovniceste, caci temeiul Evangheliei este Duhul Sfant, Duhul adevarului.
Deci “Cine va cadea pe Piatra aceasta se va sfarama” – te sfarmi atunci cand vrei sa lovesti tu in ea. Aduceti-va aminte, ca sa intelegem duhovniceste, de Sf. Pavel, cand mergea la Damasc sa-i prigoneasca pe crestini. Si pe drumul Damascului Mantuitorul i S-a descoperit. Lumina aceea orbitoare care l-a prabusit la pamant. Si trei zile si trei nopti n-a vazut si n-a mancat. Si auziti cuvantul: “Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Cine esti, Doamne? Eu sunt Iisus pe care tu Il prigonesti. Zadarnic iti este tie sa lovesti cu piciorul in tepusa”. Saul mergea sa loveasca si lumina Duhului Sfant l-a prabusit. Si, cu alte cuvinte, Mantuitorul i-a spus: Tu lovesti, tu te ranesti. Cand lovesti in bine, in adevar, in frumusetea divina, nu binele il distrugi, nu adevarul il distrugi, nici frumusetea negraita. Pe tine te ranesti, pe tine te ruinezi, pe tine te distrugi. De aceea spune Dumnezeu prin gura proorocului Ezdra: “Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva”. Cand parasesti binele si adevarul te parasesti pe tine. Ca sa te cunosti pe tine, trebuie sa-L cunosti pe Cel dupa al carui chip ai fost zidit – Fiul lui Dumnezeu facut Om; Dumnezeu-Omul. Si atunci, lovind in El in tine lovesti. “Cel ce va cadea pe Piatra aceasta se va sfarama” – si Saul era sa se sfarme, daca n-ar fi ascultat cuvantul. Si oricine nu asculta, sarmanul, pe el se paraseste, pe el se pierde, pe el se sfarama. Nu sunt atatea suflete chinuite care se sfarma, se piseaza launtric in zbuciumul patimilor si in cautarea vietii celei adevarate?!
Si invers: “Peste cine va cadea Piatra il va strivi”. Daca tu te impotrivesti, te sfarmi. Si chiar daca tu ramai cumva inchis in tine, ai zice neutru, vine Ea, Piatra. A venit Hristos la lume, a venit Fiul lui Dumnezeu, trimis in lume. Deci fie tu te indrepti spre Dumnezeu, fie Dumnezeu Se indreapta spre tine. Si se descopera aici ca mantuirea nu e cu putinta altfel, decat in cele doua porniri: de la Dumnezeu si de la tine, de la harul Lui si de la libertatea ta. Si numai din intalnirea lor se naste mantuirea. Nu e nevoie sa mai staruim: “Peste cine va cadea Piatra il va strivi”. Am aflat din profetia lui Daniel cum imperiile au pierit unul dupa altul: si cel de aur, si cel de argint, si cel de arama, de fier, de lut. Nici aurul, nici argintul, nici arama, nici fierul, nici toate altele odraslite de ele nu dirijeaza istoria. Ci, dimpotriva, Piatra aceea care s-a inaltat ca un munte deasupra intregii istorii. Iar Piatra aceea este Hristos. Si ferice de tot sufletul care si-a intemeiat viata si casa pe Piatra.
Inchei cu acel cuvant al Evangheliei Mantuitorului unde tot de piatra este vorba: “De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le indeplineste asemana-se-va barbatului intelept care a cladit casa lui pe stanca. A cazut ploaia, au venit raurile mari, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era intemeiata pe stanca. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele si nu le indeplineste, asemana-se-va barbatului nechibzuit care si-a cladit casa pe nisip (adica pe toate opiniile noastre miscatoare ca nisipul). Si a cazut ploaia si au venit raurile mari si au suflat vanturile si au izbit in casa aceea, si a cazut. Si caderea ei a fost mare” (Matei 7, 24-27). Pentru ca n-a fost temelia ei pe Piatra, pe Hristos. Faca Domnul ca fiecare suflet din cei de fata si orice suflet din lume... Temelia casei lui neclatinata de nimic sa fie...