Centrul
divin al lumii
Familia este un subiect
foarte discutat în Epoca Contemporană. Desigur că ea a reprezentat un loc
primordial dintotdeauna şi este dezbătută din toate punctele de vedere:
sociologic, psihologic, pedagogic, literar, o vedem în presă unde ni se
prezintă destrămată, bolnavă şi bătrână, căzută la pământ, ruptă de raza
născătoare a Divinităţii. În şcoli, da, ni se mai spune cât este de esenţială
relaţia copilului cu părinţii şi cât de primejdioasă ar fi lipsa de comunicare
între membrii unei familii.
În muzica noastră, familia nici
nu mai apare. Suntem drogaţi cu violenţă şi sex iar asta ne înjoseşte atât de
mult încăt uităm de palmele care ne-au măngăiat de când am deschis ochii pentru
prima dată, de braţele care ne-au protejat de când am fost fragezi şi lipsiţi
de resentimente, de iubirea nepieritoare din ochii înlăcrimaţi ai bunicilor
care a apărut încă dinainte să ne naştem. Muzica de astăzi este menită să ne
îmbolnăvească şi să ne separe de cel mai stabil şi fortificat stâlp în care ar
trebui să ne formam sufletul către Dumnezeu.
Se mai vorbeşte astăzi de
familie; ca un grup mai mult sau mai puţin numeros, ca un ansamblu de relaţii
între două sau mai multe persoane, ca un sistem unit prin interese şi valori
asemănătoare, ca un loc de formare a altor generaţii, de dezvoltare şi
împlinire a iubirii, a progresului în cadrul unei societăţi, dar foarte puţini
vorbesc despre ea ca şi centrul divin al lumii, ca sămânţa pură brăzdată de
suflul lui Dumnezeu pe pământ pentru a ne mântui, a ne face demni de Împărătia
Sa.
Nici măcar orele de religie nu ne
vorbesc despre familie, sunt doar de umplutură, un mijloc de a demonstra cât
suntem noi, românii, de ‘credincioşi’. Câtă falsitate, ce ipocrizie!
Superficiali şi josnici. Am fi asemănaţi mai mult cu nişte câini turbaţi care
spală boarfele murdare ale altora pentru a câştiga beneficii şi a ne făli că am
ajuns şi noi ‘domni’. Pretindem mereu că suntem altcineva, măștile deja se
urâţesc pe zi ce trece, obosite şi ele de cât de des le purtăm.
Oare chiar nu avem pic de mândrie,
măcar un dram de demnitate? Nimic? Da! Asta suntem, un mare şi jegos nimic.
Înaintaşii noștri au luptat atât de mult pentru a schimba superficialitatea şi
ignoranţa, de a introduce şi în noi puţină cultură şi dorinţă de progres şi mai
ales de a ne învăţa să fim noi, cei unici şi originali. Ne-au spus că orice am
face să îl facem bine, să conţină amprenta noastră, nu imitaţii, nu
falsificări, nu furturi. Ci doar sufletul nostru şi credinţa în Dumnezeu.
Junimea, paşoptiştii şi alte grupări au luptat şi au susţinut religia ca temei
fundamental de progres. Însă pentru cine? Cui îi mai pasă, cine îi mai ascultă?
Am făcut această paranteză pentru a vă demosntra că toate eforturile celor din
urmă au fost zadarnice: orele de religie, practic nu există, şi mai rău,
profesorii vorbesc de cu totul şi cu totul altceva. Biserica şi-a pierdut din
importanţa pe care o avea odată, dovadă că în ziua de azi din ce în ce mai
puţine personae o mai frecventează, acelea fiind adesea bătrânii care cocoşaţi,
gârboviţi, nu se sfiesc să îşi deschidă poarta către Dumnezeu.
Aşadar, familia ce loc poate să
ocupe ca şi esenţă absolută a Divinităţii? Ne şocăm adesea când vedem pe
stradă: copii înjurându-şi părinţii, blestemându-i, vecini care se mai plâng că
nu pot dormi noaptea de ţipetele unor tineri căsătoriţi. Ne întrebăm de ce
există atâtea divorţuri, atâţi copii orfani şi femei bătute? De ce familia
dispare încetul cu încetul din piedestalul care brăzdează lumea? Răspunsul meu
şi al multora care observă cu stupoare acest fenomen este simplu: nimeni nu mai
o consideră cadoul cel mai de preţ pe care ni l-a oferit Dumnezeu, îngerii noștri
păzitori şi muza noastră cerească. De fapt, dacă noi am atribui fiecărei
minuni, fiecărei fiinţe dragi şi chiar unui moment dificil din viaţa noastă o
valoare spirituală, sacră, dacă am fi conştienţi de menirea sfântă a unor
lucruri, nu am mai îndrăzni niciodată să facem rău, să rănim acele lucruri
conştient. De aceea, copiii, noi-adolescenţii, şi chiar cei de vârsta a 2-a am
pierdut din vedere adevăratul rol al familiei şi pentru că nu simţim acest
suflu sfânt îndreptat spre noi, ne considerăm îndreptăţiţi să facem ce vrem şi
să-l călcăm în picioare.
Mă înseninez uneori când mai văd
cupluri de 60-70 de ani pe stradă cu aceeaşi veselie care ar trebui s-o aibă
tinerii din ziua de azi. Copii jucându-se prin parc sub privirea protectoare a
părinţilor, îmbrăţişări şi vorbe calde…aceasta este imaginea lui Dumnezeu, pe
care am rupt-o şi am şifonat-o.
Iată motivul de la care pornesc
toate problemele lumii: suntem privaţi de cea mai importantă educaţie, singura
care ne poate ajuta să ne formăm ca fiinţe umane drepte şi curate înaintea lui
Dumnezeu. Dacă familia ar fi cu adevărat familie n-am fii înglobaţi în
minciună, demagogie şi trădări.
Dacă ar fi
să privesc în ansamblu lumea Contemporană aş putea s-o numesc orfană, deoarece
lipsa unui cămin solid este din ce în ce mai vizibilă şi ne atacă în cel mai
dureros mod, privându-ne de iubire, privându-ne de Dumnezeu.
Adriana Cazan