Mircea Vulcănescu – file de Pateric din temniţele comuniste



Conducerea penitenciarului Aiud nu renunţă la ideea exterminării lui Mircea Vulcanescu şi-l trimite din nou în izolare la Zarcă, o celulă neîncălzită, în care deţinutii dormeau direct pe beton. Un tânăr deţinut nu mai rezistă şi cade din picioare. Asistenţa medicală îi este refuzată, iar încă o noapte dormită pe podeaua rece l-ar fi ucis. Mircea Vulcanescu s-a întins pe beton şi l-a culcat pe bolnav peste el. Acesta avea să-şi revină, dar filozoful se va îmbolnăvi grav de plămâni şi va muri în scurt timp. Avea 48 de ani şi a lăsat un testament simplu, dar care arată întreaga concepţie creştină de viaţă a lui Vulcanescu : "Să nu ne răzbunaţi!".

Biografie
S-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti. Clasele primare le-a facut în Bucureşti, iar gimnaziul la Iaşi şi Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitală după ce aceasta a fost ocupată de armata germană. În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti pe care le termină în 1925.
A fost profund impresionat de Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcănescu a plecat în 1925 la Paris pentru studii, dorind să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie, lucru nerealizat în final.
A colaborat la cele mai renumite reviste de cultură ale vremii, printre care amintim doar Cuvântul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc. A ocupat numeroase demnităţi publice. Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor până în septembrie ’37, când a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor.
În anii următori, a ocupat de asemenea poziţii importante în administraţia naţională: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944.
După lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept ”criminali de razboi”.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa din ’46.
Mircea Vulcănescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stâlpii rezistenţei din închisoare şi prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi şi dese izolari la crunta Zarca. Aceasta era o celulă de exterminare, de 1/4 m, din beton, fără niciun mobilier, deţinuţii fiind nevoiţi să doarmă direct pe beton.
Pe timpul iernii geamul Zărcii era ţinut deschis intenţionat, gardienii motivând că geamul este strâmb iar tâmplarul trebuie să vină.
Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apă, îmbrăcaţi doar într-o zeghe ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului. Au fost deţinuti care au rezistat în această stare şi timp de trei săptămâni.
Într-una din astfel de izolări la Zarcă a lui Mircea Vulcanescu, un tânăr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit din picioare. Asistenţa medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Atunci Mircea Vulcanescu a facut o faptă demnă de Pateric. Filozoful s-a aşezat pe ciment şi l-a culcat pe deţinutul bolnav peste el. Acesta avea să-şi revină, dar Mircea Vulcănescu se va îmbolnăvi grav de plămâni, decedând pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani şi a lasat un testament simplu, dar care arata întreaga concepţie creştină de viaţă a lui Vulcănescu : "Să nu ne răzbunaţi!".
Ziaristul Gabriel Bălănescu, fost coleg de suferinţă la Aiud cu Vulcănescu, povesteşte în cartea " Din împărăţia morţii":
"Rând pe rând, celulele se deschid şi echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflăm, îmi arunc ochii la un deţinut sdrenţăros, care freca cu terebentina scândurile.
Mi-au atras atenţia ochii lui mari, sticloşi şi îndrăsneala cu care ne privea, ştiut fiind că deţinuţii politici, atunci când se întâlneau cu un alt deţinut, sau grup de deţinuţi, era obligat să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu.
Îmi şopteşte : "mergeţi la muncă". În privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolenţa lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş.
Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei dintre cele două războaie, fost Subsecretar de Stat la Finanţe, fusese condamnat la 8 ani de muncă silnică, pentru "aservirea economică a Romaniei, Reichului nazist".
...Mai târziu - îmi este greu să-mi amintesc anul - am stat de vorbă cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, în braţele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele : Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng.
Mircea Vulcănescu aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voinţa de a avea conştiinţa a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă - ceea ce îi slăbea mult rezistenţa.
Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi . Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicaţie specifică.
Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalior de rând.
-Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în braţele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneţi-i Aninii să mă ierte !" (Este vorba de Anina Rădulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui soţie.)
Asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a lui George Manu au fost două dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.
Ion Constantinescu-Mărăcineanu, povesteşte în articolul "Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu" publicat în revista Memoria: "Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc pânî la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei.
Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însangerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă.
Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a macinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteapta să mă treacă Styxul.
Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.
Principalele publicaţii ale lui Vulcănescu:
Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui stat (1932), În ceasul al 11-lea (1932), Cele două Românii (1932), Gospodaria ţărănească şi cooperaţia (1933), Războiul pentru întregirea neamului (1938), Înfăţişarea socială a două judeţe (1938), Dimensiunea românească a existenţei (1943).

Serial - Sfinţii închisorilor Mircea Vulcănescu: "Să nu ne răzbunaţi"
de Ionuţ Băiaş - HotNews.ro