Cartea care l-a făcut celebru la jumătatea sec. XX pe remarcabilul scriitor român Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25, tradusă în franceză şi publicată de Editura Plon în 1949, a apărut şi în română, limba în care a fost scrisă, după mai bine de patru decenii în 1991, după ce a făcut înconjurul planetei, în 30 de limbi străine. Cartea Ora 25 vorbeşte despre discrepanţa dintre identitatea artificială, ştampila autorităţilor şi identitatea personală asumată; despre tragedia omului care ajunge treptat la o înstrăinare totală de tot ce îl defineşte pe el ca om.
Acţiunea se petrece în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Personajul principal este un ţăran român din tată în fiu , Johann Moritz, căruia istoria îi pune în cârcă identităţi fictive ce îl fac să pară mereu altcineva. Totul începe de la un fals în acte. Este cu uşurinţă înregistrat ca fiind evreu şi astfel este trimis în România în lagăr împreună cu alţi evrei, primind numele de Iacob Moritz.
Acolo, pe de o parte este supus chinurilor de către autorităţi care nu vor să-şi asume faptul ca s-a făcut o eroare şi vor să-l convingă că este evreu iar pe de altă parte are de suferit din cauza deţinuţilor evrei care îl scuipă în faţă şi –l ponegresc pentru că şi-a abandonat neamul şi îl acuză că îi este ruşine să-şi recunoască apartenenţa. Mai întâi este hărţuit pentru că nu vrea să vorbească evreieşte iar apoi hulit că nu a învăţat limba, aşa că Johann începe încet, încet să se conformeze şi să înveţe idiş pentru a putea comunica cu ceilalţi deţinuţi.
Acesta este numai începutul a ceea ce urmează să fie viaţa lui Moritz, el va trece din mână în mână a autorităţilor şi va face nenumăraţi ani de lagăr. Ajuns în Budapesta va fi prins de poliţie şi acuzat ca este spion român, ca apoi să fie vândut în Germania sub numele de Janos Moritz, acolo va avea parte de o altă “surpriză”, ca apoi să fie preluat de americani şi târât prin alte lagăre… şi toate acestea fără absolut niciun motiv, fără ca Moritz să fi omorât sau să fi făcut rău vreodată unei finiţe vii, nici măcar să se fi făcut “vinovat” de naţionalitatea lui reală. Trăind din lagăr în lagăr nici măcar cursul evenimentelor de afară nu le conştientiza, de la o zi la alta nu mai ştia ce scrie în actele lui sau al cui duşman “declarat” este.
“În 1938, am fost în lagărul de evrei din România. În 1940, în lagarul de români din Ungaria. În 1941, în Germania, într-un lagăr de unguri.. În 1945, în lagărul American. Alaltăieri, am fost eliberat de la Dachau. Treisprezece ani de lagăr..”
Poate această enumerare vi se pare şocantă şi monstruoasă, ei bine nu, aceasta enumerare nu însemna mai mult decât o fişă, o înşiruire care nu spune nimic. Povestea lui Moritz se află în spatele acestor mutări dintr-un lagăr în altul, în spatele utopiei, în întâmplările pe care le-a trăit, în înlănţuirea de fapte şi personajele de care a dat şi mai ales în faptul că toate acuzaţiile care îi sunt puse în cârcă se schimbă în funcţie de ceea ce se întâmplă în exterior. El nu este decât o mică piesă într-un mecanism gigantic pe care nu-l cunoaşte, nu poate să şi-l imagineze şi să înţeleagă modul în care funcţionează.
Cartea este remarcabil scrisă. Deşi acţiunea este tulburătoare, toate evenimentele, toate încercările la care personajele sunt supuse sunt redate cu umorul inocent al acestui fiu de ţăran care ajunge să vadă şi să cunoască lumea în 13 ani de lagăr.
În paralel, pe parcursul cărţii se dezvoltă povestea lui Traian Koruga şi a soţiei sale ( povestea reală a lui Virgil Gheorghiu). Traian presară acţiunea cărţii cu propriile sale reflexii ce privesc lumea în care trăieşte, lumea care este conturată de diverse evenimente şi mentalităţi menite să dea o nouă faţetă istoriei omenirii.
“Robotul nu se poate schimba după om. Tu trebuie să te schimbi şi să–ţi coordonezi mişcările după el. Aşa e firesc - a zis funcţionarul -, fiindcă el este un lucrător perfect, iar tu nu! Nici un om nu e un lucrător perfect. Numai maşinile sunt! La ele trebuie să privim, ca să învăţăm cum să muncim! Ai înţeles? Învaţă de la maşini disciplina şi ordinea. Dar tu nu ai să ajungi niciodată un lucrător de clasa-ntâi! Dar tu eşti ungur, şi ungurii, în fabrică, se uită la femei, în loc să se uite la maşini!”
Traian Koruga se gândeşte că o nouă societate tehnică poate crea confort dar nu şi spirit. Şi fără spirit nu există geniu, exista numai mase şi numere, oameni înmatriculaţi precum maşinile. O societate lipsită de oameni de geniu dispare.
“- Noi, personal, o să murim aproape sigur în lanţurile barbarilor tehnici! Romanul meu va fi acest epilog.
- Ce titlu ai?
-Ora 25, a zis Traian. Acesta este timpul în care orice încercare de salvare e prea târzie: chiar Mesia dacă ar veni, ar fi prea târziu. E nu ultima oră, ci o oră după cea din urmă oră. Este, cu precizie, timpul societăţii occidentale. E ora actual. Ora exactă!..”
Ora 25 este o carte care într-adevăr ar trebui să fie considerată ca una dintre cele mai importante scrieri ale literaturii române. Virgil Gheorghiu a scris un roman simplu şi complicat în acelaşi timp, pe cât de frust şi dur ca epică, pe atât de rafinat ca organizare interioară. Este o carte de analiză a mentalităţilor şi naţiunilor, dar mai ales a omului ca fiinţă individuală într-o perioadă istorica deloc prea îndepărtată.
Ora 25 este o carte extrem de actuală pentru că trecutul de atunci nu este decât începutul prezentului de azi. Autorul, Virgil Gheorghiu, nu numai ca a înţeles şi a analizat extrem de bine oamenii, istoria, contextul politic şi social; perioada în care a trăit, dar a putut să extragă din toate acestea esenţa, care după atâţia ani se manifestă atât de concret în viaţa noastră de zi cu zi. Nu este o carte care acuză, discriminează sau învinovăţeşte nelegitim. Ora 25 povesteşte bazându-se pe un context istoric, pe propria experienţă de viaţă a autorului, pe poveştile de viaţă ale miilor de oameni, pe evenimentele şi efectele negre ale războiului.
Umorul din acesta carte este dictat de context , de atitudinea, comportamentul şi replicile personajelor, de utopie şi nonsensuri în contrast cu mintea analitică a lui Traian şi inocenţa candidă a lui Moritz. Umorul lor nu este menit sa batjocorească, să incrimineze sau să caricaturizeze, este un umor “crunt” aş putea spune, o ironie neagră care îmbină râsul cu plânsul, este tipul de umor românesc de a face haz de necaz.
Sfârşitul cărţii cuprinde în câteva pagini esenţa romanului, este strigătul de final, este miezul lumii în care trăim, este ce stă scris în subconştientul oricărui om, este adevărul faţă în faţă cu minciuna.
http://www.decitit.ro/modules/news/article.php?storyid=103



„Hristos în Liban”, scrisă de C.V.Gheorghiu,în traducerea teologului Valentin Vesa, este un cânt închinat suferinţei şi sacrificiului, pe care autorul îl aşterne pe papirusul memoriei literaturii universale în urma unui sejur de opt luni, petrecut în 1979, într-o mănăstire din apropierea Beirutului. Este martor ocular al măcelului la care au fost supuşi maroniţii din partea musulmanilor, un popor de la început creştin şi tot de atunci mai obişnuit cu suferinţa şi moartea decât cu viaţa însăşi. Maronitul primeşte suferinţa şi moartea nu pentru că n-ar putea lupta împotrivă sau pentru că s-ar fi prea obişnuit cu ele, ci pentru că ştie că acolo unde nu este suferinţă şi moarte nu există înviere (Lucian Blaga). Învierea lui Hristos este iubirea lui Dumnezeu care asigură rezolvarea şi biruinţa fiinţei umane. Adevărata iubire înseamnă a spune cuiva Tu nu vei muri niciodată! (Gabriel Marcel). Poporul maronit îşi asumă suferinţa pentru că Dumnezeu i-a declarat „Tu nu vei muri niciodată!” şi pentru că mai ştie din Scriptură că Libanul este sălaşul lui Dumnezeu, care în veac nu se va clinti. Îmbărbătaţi de cuvântul Mântuitorului „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”, maroniţii nu vor coborî de pe cruce decât pentru a urca în cer, iar dacă ora 25 va veni pe nesimţite, ei ştiu că Dumnezeu va face „un pogorământ pentru ei şi-i va trece direct de pe cruce, de pe pământ, la cer, în ora veşniciei, fără să-şi părăsească trupurile lor de carne şi să le lase în vestiarul cimitirului, până la înviere”.
http://www.reintregirea.ro/index.php?cid=carte-110