Femeia ca un simbol al lui Hristos

Cele zece drahme:
Domnul în chipul unei femei
Puteţi crede că Mântuitorul Hristos s-a înfăţişat pe Sine în chipul unei femei, în două din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de făina şi a făcut aluat. Dar mai întâi să vorbim despre cealaltă, în care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme şi a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mântuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurtă, o vom cita în întregime.
Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina şi nu mătura casa şi nu caută cu grijă până ce o găseşte? Şi găsind-o, cheamă prietenele şi vecinele sale, spunându-le: Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9)
La prima privire, această parabolă pare atât de simplă, sau chiar naivă, încât nu îl impresionează pe cititorul Evangheliei. De fapt, în această parabolă simplă ni se dezvăluie taina universului.
Dacă o luăm în mod literal, stârneşte nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahmă. Chiar şi zece drahme nu reprezintă o sumă mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie să fie foarte săracă. Să presupunem, înainte de toate, că găsirea drahmei pierdute a însemnat un mare câştig pentru ea. Şi totuşi se prezintă ca un paradox, căci cum se face că, deşi fiind atât de săracă, ea aprinde lămpile, mătura casa şi îşi cheamă toate prietenele şi vecinele pentru a-i împărtăşi bucuria? Şi totul pentru o singură drahmă! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumânări şi punerea casei în ordine, înainte de toate! Mai apoi, dacă îşi invită vecinele, este silită, potrivit obiceiului oriental, să le ofere ceva de mâncat şi de băut, o cheltuială deloc mică pentru o femeie săracă. Să nu facă astfel ar însemna ignorarea unui obicei neschimbător.
Altă observaţie importantă este că ea nu invită doar o singură femeie căreia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene şi vecine, şi chiar de le-ar fi întreţinut modest, cheltuiala ar fi depăşit cu mult valoarea drahmei pe care a găsit-o. De ce ar trebui ea să caute drahma cu atâta sârguinţă şi să se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde în alt fel? Dacă încercăm să înţelegem această parabolă în mod literal, nu se potriveşte în cadrul vieţii cotidiene, ci lasă senzaţia a ceva exagerat şi de neînţeles. Deci să încercăm să aflăm sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Şi de ce este o femeie şi nu un bărbat, când un bărbat este mai predispus la a pierde bani, în cadrul obişnuit al vieţii? A cui casă este cea pe care o curăţă şi umple de lumină? Cine sunt prietenele şi vecinele ei? Dacă umblăm după înţelesul duhovnicesc al parabolei, în locul celui literal, vom găsi răspunsurile la aceste întrebări. Domnul spune: Caută şi vei găsi.
Femeia îl reprezintă pe Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele şi s-a apucat să o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocşi, numărul zece înseamnă deplinătatea. Cele nouă drahme nepierdute sunt cele nouă cete îngereşti. Numărul îngerilor este dincolo de înţelegerea muritorilor, căci depăşeşte puterea noastră de calcul. Drahma pierdută reprezintă omenirea în întregul ei. Prin urmare Hristos Mântuitorul S-a coborât din cer pe pământ, la casa Sa, şi a aprins o lumânare, lumina cunoaşterii Lui. A curăţat casa – adică a curăţit lumea necurăţiei diavoleşti – şi a găsit drahma pierdută, omenirea pierdută aflată în greşeală. Apoi Şi-a chemat prietenii şi vecinii (după slăvita Sa Înviere şi Înălţare), şi anume, nenumăraţii heruvimi şi serafimi, îngeri şi arhangheli, şi le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucuraţi-vă cu Mine. Am găsit drahma pe care o pierdusem! Aceasta înseamnă: Am găsit oameni pentru a umple golul din Împărăţia Cerurilor, provocat de căderea îngerilor cei mândri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfârşitul vremilor, numărul acestor suflete găsite şi mântuite va trebui să fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumărat precum stelele de pe cer şi precum nisipul de pe malul marii.
Domnul nostru S-a înfăţişat ca o femeie, deoarece femeile sunt mai grijulii decât bărbaţii la îngrijirea averii, la păstrarea casei în rânduială şi la primirea oaspeţilor. Dacă această scurtă parabolă, care constă în numai două fraze, este explicată astfel, care inimă nu se va cutremura? Căci cuprinde întreaga dramă a lumii văzute şi nevăzute. Explică de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ. Aduce o rază strălucitoare de lumină asupra istoriei omenirii şi asupra dramei existenţei fiecărui individ. Ne pune faţă în faţă cu o decizie rapidă, deoarece viaţa noastră trece cu repeziciune – o hotărâre dacă dorim să fim drahma pierdută găsită de Hristos sau nu. Hristos ne caută. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lăsa găsiţi de către El înainte ca moartea să ne ascundă de El, din lume şi din viaţă?
Este o problemă vitală şi stă în vrerea noastră să Îl acceptăm sau să Îl respingem. După moarte va înceta să fie o problemă deschisă, şi atunci nimeni nu va mai aştepta un răspuns de la noi.
Trei măsuri de făină
Şi iarăşi Iisus a zis: Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).
Aceasta e altă parabolă tainică ale lui Hristos, pe care mulţi o găsesc greu de înţeles. Tema actuală, luată din viaţa de zi cu zi, este simplă şi clară. Din cele mai vechi timpuri soţiile s-au ocupat cu brutăria; ele iau faina, o pun în vase, fac dospitura, frământă aluatul şi îl coc. Aceasta a fost îndeletnicirea zilnică a femeii casnice în Orient şi în Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimănui prin minte să ia această îndeletnicire simplă ca pe o înfăţişare sau un simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acestă îndeletnicire gospodărească obişnuită şi a folosit-o pentru a explica ceva uluitor şi extraordinar. Putea să îşi înfăţişeze Sieşi pe propria mama la lucru.
Voi pune următoarele întrebări cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept pildă femeia, în locul bărbatului, de vreme ce bărbaţii au fost brutari de-a lungul secolelor? Şi de ce drojdia, de vreme ce azima (pâinea nedospită) era folosită
în mod obişnuit? Şi de ce femeia a luat trei masuri, şi nu una sau doua sau patru? În sfârşit, ce legătură sau asemănare se găseşte între stăpânirea lui Dumnezeu şi lucrul în bucătărie al unei gospodine?
Dacă acestor întrebări nu le poate fi dat un răspuns, cum putem înţelege parabola? Şi încă a le răspunde fără o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultăţi. Toate parabolele tratează cu superficialul, dar înţelesul lor adevărat zace în profunzime. Ele plac ochiului şi par îndeajuns de evidente, dar privesc duhul şi duhovnicescul.
Această parabolă are o dublă interpretare duhovnicească. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil şi neobişnuit în parabola aceasta este procesul istoric şi personal al mântuirii omului.
După Potopul cel Mare, au răsărit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semiţii, hemiţii şi iafetiţii. Acestea sunt cele trei măsuri de făină în care Hristos pune drojdia Sa cerească – Sfântul Duh Care însemnează că El a venit ca Mesia şi Mântuitor al tuturor noroadelor şi neamurilor omenirii, fără excepţie. Precum, cu drojdia, o femeie poate preschimba faina obişnuită în pâine, şi Hristos, prin Duhul Sfânt, preschimbă oamenii obişnuiţi în copii ai lui Dumnezeu, în vieţuitori nemuritori ai Împărăţiei Cereşti. Din această pricină, potrivit învăţăturii ortodoxe, sfinţii sunt numiţi îngeri pământeşti sau oameni cereşti, deoarece, fiind „dospiţi” de Duhul Sfânt, nu mai sunt făină obişnuită sau azimi nedospite ce zac pe pământ, ci sunt pâine dospită care s-a înalţat. Potrivit Bibliei, azima era pâinea sclavilor, în timp ce pâinea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxă foloseşte pâine dospită la Sfânta Împărtăşanie. Procesul dospirii a început în acea primă Duminică a Treimii sau Rusaliile, când Duhul Sfânt s-a pogorât din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat până în ziua de astăzi şi va continua până la sfârşitul vremii, când totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorică a parabolei tainice despre brutăreasă. Cea de-a doua interpretare este psihologică şi personală, şi priveşte cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima şi voinţa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gândi, puterea de a simţi şi puterea de a acţiona. Acestea sunt cele trei măsuri nevăzute ale sufletului omului lăuntric. Aceste trei puteri fie rămân pe de-a-ntregul nedospite, precum pâinea robilor, sau dospesc cu drojdia ţinerii de minte a răului şi a făţărniciei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor săi să se păzească de aluatul fariseilor care este făţărnicia, deoarece este plămada lumească şi omenească, care vlăguieşte toate puterile sufletului şi îl lasă infirm şi bolnav. Dar Hristos Mântuitorul a adus pe pământ un aluat nou pentru a înălţa puterile sufletului. Cei ce primesc această nouă plamadă cerească prin Botezul în numele Sfintei Treimi sunt numiţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu, moştenitorii Împărăţiei veşnice. Ei nu vor muri, căci chiar atunci când vor părăsi trupul, vor fi vii şi vor trăi veşnic. Acest aluat ceresc îi umple cu lumina cugetării, cu căldura iubirii dumnezeieşti şi slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului sporesc împreună în înţelegere, şi se înalţă către cer, către desăvârşire. Precum Domnul a zis: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.
Femeia a fost luată drept pildă de desăvârşire şi nu bărbatul, şi Hristos s-a comparat Însuşi cu o brutăreasă, deoarece femeia ca soţie şi mamă pregăteşte pâinea pentru familie într-o manieră iubitoare, pe când brutarul coace pâinea spre a o vinde pentru câştig. Tot ceea ce Hristos a făcut pentru omenire a fost făcut din dragoste curată, şi prin urmare El se compară cu o brutăreasă. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretări ale parabolei sunt corecte. Înţelesul istoric şi psihologic al parabolei este precum un copac rămuros ce creşte dintr-o ghindă, pentru că este cu adevărat măreţ în amploarea sa istorică şi profund în adâncimea sa psihologică.

(Apărut în Orthodox Life, 1951, numerele 5 şi 6)

Traducerea din limba engleză: Radu Hagiu