Virgil Maxim

Numele lui Virgil Maxim ne este cunoscut cel puţin din numărul trecut al Învierii, el fiind autorul articolului cu proorocia despre România. Cine a fost el, ce a reprezentat el pentru generaţia sa şi pentru România, se poate afla citind cele de mai jos.
Virgil (născut la 4 decembrie 1922, în comuna Ciorani-Prahova) e cel dintâi dintre cei trei baieţi ai familiei Maxim Constantin şi Alexandrina. Virgil Maxim va urma cursurile Şcolii Normale, mai întâi la Ploieşti (1936-38), apoi la Buzău (1938-1942). În 1937 depune legământul ca frate de cruce; educaţia primită în Mişcarea Legionară îi va marca tinereţea ce avea să fie „destinată unei jertfe nebănuite de nimeni, dar la care Dumnezeu, în rânduiala Lui sfântă, ne chema să ne pregătim din timp, peste ani”.
Este arestat de pe băncile şcolii la 1 noiembrie 1942. Procesul a fost o mascaradă. A urmat condamnarea: 25 de ani muncă silnică, pentru „crima de asociaţie clandestină”, din care avea să ispăşească până la decretul din 1964 aproape 22.
Ca şi filosoful Petre Ţuţea, Virgil Maxim avea să-şi dăruiască rodul crescut din pământul suferinţelor sale trupeşti spre a „rămâne în veşnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el”.
Aiud, Alba Iulia, Aiud, Targsor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Vacaresti, Aiud, Gherla, Aiud - iata parcursul lui Virgil Maxim in urcusul sau duhovnicesc prin suferinta si rugaciune spre biruinta. Inca din prima zi a detentiei sale a impartasit fratilor de suferinta nadejdea ca: „Nu suntem singuri in aceasta suferinta. Mantuitorul este cu noi... Sa ne intampine, sa ne primeasca, sa ne mangaie, sa nu disperam. El ne astepta aici si noi nu stiam”.
Avand acest inteles, a infruntat orice incercare prin care a trecut si a dat raspuns bun!
In inchisoare face parte din grupul de „mistici”, traitori deplini ai invataturilor lui Hristos, in care si-au dat masura devenirii titani de proportiile unui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel (acum, parintele Arsenie) Papacioc, pr. Vasile Serghie sau Valeriu Gafencu, Marin Naidim si atatia altii.
In inchisoare (si mai ales in timpul perioadei in care s-a aflat in colonia de munca de la Galda, 1946-1948) se dedica unui program duhovnicesc intens dupa modelul Parintilor pustiei. Pentru detinutii din grupul din care face parte si Virgil Maxim, „celula devine chilie de rugaciune, hrana - prilej de asceza, izolarea si lepadarea de bunurile si bucuriile vietii - prilej de traire in saracie, curatie si feciorie, necunoscutul - prilej de incredintare in purtarea de grija a lui Dumnezeu”.
Pe tot parcursul întemniţării sale, Virgil Maxim s-a străduit să-şi înmulţească talanţii ce-i erau sădiţi în suflet, chiar în condiţiile dure ale detenţiei, reuşind să găsească „metode de transformare a spiritului şi mentalităţii acestei lumi”, să convertească „suferinţa în jertfă acceptată, pentru ispăşirea păcatelor proprii şi atragerea atenţiei divine”... să înfrângă teama, frica şi neîncrederea.
În afara îndemnurilor cu sfatul sau cu pilda, a fost grăitor prin atitudinea pe care a avut-o în cele mai grele împrejurări. Cum să nu te minunezi că, chiar atunci când a trecut prin reeducarea de la Gherla a găsit resurse de a rezista, bineînţeles primind ajutorul de sus:
„În acea perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis... Aşa rezistam la cele mai îndelungate şi mai feroce schingiuiri... Chinurile trupeşti nu-mi distrugeau rezistenţa morala... Rugăciunea inimii îmi era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.
Fără a intenţiona de a face literatură, şi cu atât mai puţin poezie (după propria-i mărturie), Virgil Maxim a creat în perioada detenţiei nişte „sinteze sub formă de metaforă ale unor stări şi stadii de viaţă duhovnicească”. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestări într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamilişti, la Brazi). Dar după decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate în 1992, din datoria de a aduce în faţa lumii româneşti prinosul de har al suferinţei: „când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!” (Pr. Liviu Brânzaş).
După eliberare, Virgil Maxim va duce o viaţă urmărită pas cu pas de securitate. Se va căsători şi va convieţui într-o familie creştină cu Petruţa Maxim, cu care va avea o fiică, Tatiana. Câţiva ani va funcţiona ca profesor, dar va fi scos din învăţământ, când oamenii regimului nu îi vor mai tolera preocupările pentru a da o educaţie creştinească elevilor.
Va munci ca necalificat, pana la calificarea in meseria de zidar, fiind mereu şicanat moral şi psihic. La 48 de ani, abia, îşi va lua bacalaureatul! Dacă ar fi urmat o formă de învăţământ superior, urcuşul pe plan intelectual nu mai îşi mai împlinea menirea la vârsta sa; astfel se va dedica educaţiei fiicei sale.
Va trece cu bine peste toate încercările şi va ieşi triumfător cu ceilalţi foşti deţinuţi politici ai regimului comunist.
După 1989, va fi încurajat de camarazii de suferinţă şi susţinut material pentru a edita două lucrări aparte. Una izvorâtă din harul poetic pe care l-a fructificat, alta din calitatea de mărturisitor al temniţelor.
Este vorba de Nuntaşul cerului - poeme creştine cu isihaste şi Imn pentru crucea purtată - considerată printre primele cărţi de memorialistică despre închisorile comuniste - în care „Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic şi neînsemnat hagiograf, care a primit porunca nevăzută să înscrie în veac un semn de lauda şi mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc” (Pr. Ioan Negruţiu).
Spirit profetic al generaţie sale, Virgil Maxim şi-a îndemnat urmaşii pe calea mărturisirii Adevărului, prin articole publicate (în Gazeta de Vest) şi scrisori de lămurire trimise camarazilor săi, până a închis ochii şi a trecut la Domnul (19 martie 1997). La înmormântarea sa, la Sălciile-Prahova, s-au adunat cu satul întreg - unde era iubit; după ce ieşise la pensie îşi petrecea acolo câte o jumătate de an - şi camarazii sosiţi din întreaga ţară. Cu această ocazie am auzit o consăteancă mai în vârstă afirmând despre el: „Când intra domnu’ Gicu (de la Virgil) în biserică, se lumina biserica!”, care confirmă ţinuta de înaltă trăire creştinească.
Faptul că vocea lui, dintre toate câte s-au înălţat din mijlocul suferinţei, are autoritate, este de necontestat; mărturisirea părintelui Arsenie (Papacioc) este concludentă: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul tării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat” (monahul Moise, Sfântul închisorilor - mărturii despre Valeriu Gafencu).

Sursa: HotNews.ro